Friday, December 2, 2016

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Warlock, "Fight for Rock"



Pe asta sigur aţi uitat-o... dacă aţi ştiut-o vreodată. Dar în anii 1990 era una dintre porţile (secundare, ce-i drept) de intrare în heavy-metal. Toată lumea o ştie pe Doro Pesch, dar nu mulţi îşi amintesc că a început cu Warlock. Evident – şi acum voi fi plin de prejudecăţi – o trupă germană nu poate dura mult. Cu câteva excepţii, notabile, ce-i drept (Helloween, Scorpions, Kreator), nemţii se repetă la nesfârşit şi îşi epuizează potenţialul creator în cel mult două albume. Dar vocea lui Doro, definitorie pentru metal, a început aici. Şi „Fight for Rock” e o piesă atât de exemplară şi atât de clişeu în acelaşi timp, încât nu poate fi trecută cu vederea. Pe atunci o ştiam cu toţii, acum trebuie să şi-o reamintească toată lumea.

Wednesday, November 23, 2016

Călin Torsan, "Ospăţul"



Sever Voinescu scria într-un editorial recent că la târgurile de carte îl interesează mai degrabă editurile mici, invizibile în marile librării şi în comerţul cotidian de carte, edituri la care nu o dată găseşti adevărate bijuterii despre care altfel nu ai afla niciodată. „Gând la gând cu bucurie”, mi-am spus, pentru că, printre altele, de la ultima ediţie Gaudeamus mi-am achiziţionat – pentru un preţ foarte „interesant”, ce-i drept, 3.76 lei – romanul lui Călin Torsan, „Ospăţul” (apărut anul acesta la Casa de Pariuri Literare). De Călin Torsan ştiu dintr-un alt context, non-literar, şi nu vă voi plictisi cu detalii pe care le puteţi găsi oricum pe net.
De la primele rânduri am simţit că am în mână o carte care mă va prinde iremediabil în plasa ei. Scriitura este solidă de la bun început, cu fraze fără niciun balast, echilibrate, şi care te bagă direct în miezul problemei. Nici vorbă de abuz de metafore, dar nici de stil „reportericesc”. Stilul este atât de firesc încât frazele par organice. Fără introducere ne trezim direct în miezul dramei, dar intensitatea este contrabalansată de câte un scurt pasaj contemplativ sau meditativ, de unde poate apoi să izbucnească cu forţe noi. Tendinţa naturalistă a descrierii se sprijină pe o paralelă permanentă între lumea omenească şi cea animală, care devine încet-încet leitmotivul naraţiunii. „O libarcă lătăreaţă, minunat colorată cu un amestec nedesluşit de albastru şi verde, se înfundase până la jumătate într-un rost din caldarâm, unde găsise ceva bun de mâncat. Prin preajmă amuşinau şi alte vietăţi minuscule, robite de dulceaţa fărâmei de fruct putrezit. Nici una nu izbutise să se apropie îndeajuns de mult şi să-şi vâre fălcile microscopice în mustul atrăgător, pentru că gândacul ieşea nervos din gaură şi alunga concurenţii prin mişcări bruşte, războinice, sau scoţându-şi în evidenţă platoşa chitinoasă, argument impenetrabil împotriva insectelor mai mici.” Imaginea în mic a universului îşi găseşte corespondentul în lumea „mare”, căci „fiecare gură de gânganie, de animal sau de om trebuia să-şi mestece îmbucătura zilnică, chiar dacă asta însemna tot o gânganie şi tot un dobitoc. Sau chiar un om.”
Alături de paralela aceasta, care ne însoţeşte, în forme ce merg de la simbioză la sfâşiere, pe tot parcursul cărţii, este enunţată aici şi a doua mare temă, cea care dă titlul romanului. În lumea descrisă de Călin Torsan – lumea noastră, a Bucureştiului anilor 2010, dar, în fond, a oricărei metropole contemporane, cu un accent pe cele din Estul Europei – transformă ospăţul din model al comuniunii în simplu reflex de supravieţuire, într-o primă fază, pentru ca în cele din urmă să ajungă la punctul culminant al unei dezbinări radicale, o anti-Euharistie. Dar toate acestea nu sunt ilustrate prin imagini infernale flamboiante, de tipul picturilor lui Bosch, ci îşi cresc seva dintr-un realism sobru, din viaţa de după colţ sau, dacă vreţi, din ştirile televiziunilor care-i ţin lipiţi de ele pe protagonişti, pe vecinii noştri, pe noi înşine. Aşa că impulsul care declanşează succesiunea de întâmplări descrise în roman este cum nu se poate mai prozaic: „Cu trei luni în urmă, când abia începuse toamna, mai mulţi pensionari din cartier primiseră din partea candidatului la primăria de sector invitaţia neaşteptată pentru o excursie de o zi şi o noapte în Turcia. Totul absolut gratuit. Acest fel de generozitate electorală ascundea, ca întotdeauna, inginerii financiare greu de înţeles. Până la urmă tot ceea ce politicienii oferiseră gratis de-a lungul ultimilor ani se făcuse numai cu bani publici. Cocoaşele diferitelor impozitări – cea a salariaţilor bugetari, acelea ale particularilor, micilor întreprinzători sau deţinătorilor de automobile şi apartamente – îndoiseră hidos spatele electoratului nemulţumit şi strâns cu uşa, transformându-l într-un mare semn de întrebare, cu care guvernanţii erau întâmpinaţi din ce în ce mai des în preajma alegerilor. Aşa că era tocmai potrivit câte un cal troian ca acesta, să-i mai facă pe oameni să uite de necazuri. Să le dea impresia că lumea nu-i chiar atât de urâtă şi că guvernanţii nu-s nişte sperietori de ciori, aşa cum erau prezentaţi de o parte a presei.” Personajele lui Călin Torsan sunt oamenii dezabuzaţi şi captivi în cenuşiul unui sfârşit de existenţă ale cărei singure repere – o casă, o maşină, un pic de căpătuială – reprezintă visul iluzoriu al intersecţiei dintre clasa muncitoare pe care şi-a clădit vechiul regim toate minciunile şi cea de mijloc pe care nu a lăsat-o niciodată să ia naştere. Scenariul vieţii acestor oameni, repetitiv şi cvasi-identic, este ţinut în chingile strânse ale propriilor neputinţe, întâi doar spirituale şi intelectuale, cu timpul şi trupeşti, speculate abil de ticăloşi în fond la fel de nefericiţi. O viaţă copleşită până la urmă de „duhorile acre de pişat şi borâtură”, „putoarea bătrâneţii, pe care n-o poţi alunga cu bătătorul şi cârpa de praf” şi care „anunţă sfârşitul”. Şi în toate acestea, tovarăş de nedespărţit şi parşiv, televizorul, cu veşnicele emisiuni de dezbateri, care înghit orice urmă de glas interior şi cărora privitorii hipnotizaţi de bunăvoie i se predau cu totul. Absenţa zgomotului ecranului este pentru Visarion, unul dintre protagonişti, prilej de „zile lungi, nesfârşite şi triste, ore fără cuvinte de ascultat, făcându-l să-şi simtă singurătatea ca pe o povară greu de purtat”. Lipsa graiului, ca dimensiune omenească esenţială, evoluează de la vulgarizarea lui în conversaţii triviale care nu spun nimic până la absenţa cuvintelor. Este drumul descendent prin care „Visarion ajunsese un om fără grai. Era dimensiunea singurătăţii, de care nu-şi dăduse seama pe atunci. I se păruse suficient să audă vorbele la televizor, iar asta îi stârnise impresiile false, că avea păreri şi că ştia cum stau lucrurile”.
La fiecare nou capitol al naraţiunii, autorul îşi construieşte migălos decorul şi aruncă astfel o privire panoramică asupra unei Românii post-comuniste izgonite deopotrivă din visele idealiştilor şi din dispreţul îngâmfat al pseudo-elitelor din cercurile a ceea ce am ajuns să numim, cu un termen generic, hipsterii contemporani. Iţele politicii şi afacerilor folosesc abil contextul regional, patul procustian ce îngăduie „atâta libertate cât dictau puterile ce-şi găsiseră în zonă pieţe noi de desfacere, dar scârţâind încă sub povara comunismului care lăsase atâtea urme de neşters”. Produs al unor vremuri în care „oamenii muncii” se refugiau în discuţii despre fotbal şi femei, în beţii ocazionale şi partide promiscue de sex, Visarion se trezeşte aruncat la vârsta la care puterile încep inevitabil să slăbească în vâltoarea unei lumi pe care nu o înţelege. Dar şacalii noii orânduiri stau la pândă, gata să lămurească omul care atât aşteaptă. „Nu întâmplător fiecare ţară din lagărul comunist avusese câte un tătuc veghind la căpătâiul poporului. Fără el, nimeni n-ar fi ştiut ce era de făcut. Ierarhia se păstra şi la dimensiuni mai mici ale existenţei, astfel că tutela putea fi asumată, pe rând, de secretarii pe judeţ, pe uzină sau din unităţile de învăţământ. Chiar şi viaţa privată fusese configurată cândva de responsabilii scărilor de bloc sau de membrii organizaţiilor săteşti de partid, tot timpul grijulii cu igiena vieţii de familie. Sau de activiştii culturali, înlesnind accesul tuturor la valorile tonice ale vieţii artistice. Nu era deci nimic întâmplător că oameni ca Visarion – cetăţeni, după cum îşi spuneau ei – nu-şi doreau să facă alegeri ori să-şi bată capetele cu prea multe decizii. Ei preferau să li se spună cât mai clar ce era de făcut, iar atunci acţionau cu plăcere. Mass-media preluase sarcinile vechiului partid, ajungând să le dicteze românilor ce să mănânce, cum să se îmbrace, când să-şi ia umbrela, unde să-şi petreacă vacanţele şi concediile sau pe cine să voteze. Lipsa responsabilităţilor îi transformase pe iubitorii micului ecran şi pe cititorii informaţi ai ziarelor într-o uriaşă masă de manevră, foarte utilă în anii electorali. Şi numai atunci. Infantilismul indus după acest algoritm istoric se regăsea chiar în limbajul acelor naivi, robit definitiv construcţiilor verbale impersonale sau categoriilor ţinând de neutralitatea indiferenţei. Argumentele lor erau cele ale emisiunilor şi gazetelor preferate: ‚a zis la televizor că nu e bine să’; ‚a arătat ăştia ieri ce s-a întâmplat’; ‚în presă a anunţat foarte clar cum va fi’.” Descrierea în amănunt a corupţiei şi a matrapazlâcurilor politice şi financiare îl apropie într-o anumită măsură pe Călin Torsan de Bogdan Teodorescu, dar în timp ce acesta din urmă face referire în romanul „Băieţi aproape buni” la contexte politice doar vag mascate şi la personaje reale cu nume schimbate, autorul „Ospăţului” creează figuri noi în baza unor tipologii cvasi-ubicue. Paradoxal, această privire ascuţită ajunge să fie şi unicul punct slab al cărţii. Încercând să explice pe larg cauzele decăderii propriilor personaje, Călin Torsan se îndepărtează de demersul strict literar şi începe o interpretare parţială, în cheie mai degrabă jurnalistică, a propriei creaţii. E aproape ca în acele comentarii din şcoala generală, din care nu lipsea formula „în fraza / versul cutare, autorul vrea să spună că...”. Doar că aici autorul şi „comentatorul” sunt una şi aceeaşi persoană. Nicu Steinhardt scria că un scriitor nu trebuie să predice, nu trebuie să-şi scoată în evidenţă sus şi tare propria părere despre cele descrise în operă. Or, la un moment dat, autorul nostru se lansează într-o critică socială şi politică – altfel vie şi „cu verb”, deşi uneori cu accente vagi superficiale – care riscă să-i transforme opera într-un demers tezist, într-un reportaj-manifest pentru un punct de vedere foarte clar enunţat în lungi pasaje teoretice. Ar fi fost suficiente intervenţiile personajelor bine conturate şi cu păreri trâmbiţate, ca cel numit Profesorul, un intelectual mediu nu lipsit de inteligenţă, cultură şi intuiţie, dar prea copleşit de propria importanţă. Pentru că altfel riscăm să pierdem din vedere miza profundă a romanului, care este, în ciuda cadrului migălos pus la punct, personală.
Un mare merit al lui Călin Torsan este limba română mânuită cu abilitatea scriitorului rasat, cu ironii mai mult sugerate, schimbări subtile de registru, în funcţie de personaje şi contexte, dar şi cu o bogăţie străină minimalismului de care noua literatură face atâta paradă. Câţi dintre grăbiţii cititori contemporani mai ştiu ce este o libarcă? (Mărturisesc că singurul loc unde am întâlnit acest soi de gândaci este poezia „Iisus în celulă” a lui Radu Gyr.) Câţi dintre noi reuşesc, fără să se arunce la DEX, să surprindă comicul din imaginea bărbatului înalt cu „ludaia înconjurată cu o potcoavă argintie de păr alb”, corespondent hazliu al femeii „cu bucile obrajilor rotunjite de ceea ce tocmai mesteca cu mare poftă”. Un maximum de expresivitate este atins în descrierea vizitei în bazarul din Istanbul. Explozia de senzaţii – culori, sunete şi mai ales mirosuri – din orice târg oriental este redată literar printr-o revărsare voită şi sugestivă de expresii colorate şi turcisme, ca melismele nesfârşite ale melodiilor tânguitoare din această parte de lume, într-o succesiune ale cărei repetiţii şi succesiuni de sunete vădesc intenţii muzicale. „Îşi făcură apoi loc pe şart, spre şandramaua muzicantului, ca nişte bidivii ascultători, avându-l pe Conex în fruntea lor, ca o adevărată bimbaşă de beşlii. Se făcuse târziu şi nu mai puteau pierde prea multă vreme în târg. Trebuiau să încheie petrecerea de becheri singuratici. Başca ar mai fi vrut să se-aşeze şi la aldămaş. (...) Hagealâcul îi purtă iarăşi în dreptul sârmelor unde atârnau, ca nişte hălci tăcute, mai multe tătarce lăcuite şi ghiftuite de cântecele frumoase, şoptite la strunele din maţ. Techer-mecher, lăutarul se ridică din jilţul cu perne, unde se afundase picotind sub un macat liliachiu. Lăsă baltă şi nacafaua de-a răsuci mărgelele lui Allah. Îşi întâmpină voios muşteriii pe care îi recunoscuse. De data aceasta nu-i mai întrebă de unde veneau, pentru că Sorin Conex intră de-a dreptul în el, arătându-se tergiman priceput şi explicându-i, ca un mehenghi ce era, că sunt prieteni români, că nu prea au bani, dar că vor musai să-şi cumpere una dintre cobze. Smuls din huzureală, turcul se mişca lent. Lepădă într-un clinchet hurmuzul din lacrimi de sticlă, chiar pe cutia jocului de table cu care mai omora vremea alături de alţi tejghetari, apoi, băgându-şi o scobitoare între dinţi, se avântă printre burţile strălucitoare ale instrumentelor şi le cântări din ochi. Se reîntoarse la Visarion iavaş-iavaş, punându-i în mână o scripcă uşoară şi îndemnându-l peltic s-o încerce.”
În cele din urmă, „Ospăţul” este o meditaţie amară despre abdicarea spiritului. Şi de aceea, în ciuda contextului pur local – un cartier oarecare al Bucureştiului, nişte blocuri aflate, probabil, undeva înspre Ştirbei Vodă, în tot cazul nu departe de locul unde a fost împuşcat Armand Călinescu – are valenţele universale ale oricărei opere artistice importante. Cum observă Nina, celălalt personaj principal, femeia cultivată şi rafinată căzută victima unor idealuri erotice ce distonează cu acelaşi cenuşiu cotidian, „de-aici (...) izvorau toate râurile de fiere care învolburaseră lumea, criza ce-i înspăimântase pe toţi şi care nu avea cum să apară din capricii economice, ci numai din frică şi din moleşeala spiritului, din amănuntul că prea puţini mai vorbeau despre ceea ce simţeau cu adevărat. Discursul oficial fusese preluat de fiecare în parte, astfel că mărturiile deveniseră trâmbiţări neruşinate, iar dialogul se împotmolise în monologurile sterile şi în caterinca ieftină.” Lumea lui Călin Torsan este închisă în ea însăşi. Privirea către Dumnezeu e obturată de îndoieli, necredinţă, confuzie, prejudecăţi. Şi atunci drama câinilor vagabonzi, aceşti veşnici protagonişti a nenumărate campanii şi discursuri sforăitoare şi goale de conţinut, deopotrivă tovarăşi şi duşmani ai locuitorilor oraşelor noastre, devine propria noastră tragedie fără ieşire. („Degeaba lătra Zimbru. Ce urechi să-l fi ascultat?”)
„Ospăţul”, dincolo de hiba tezistă – singura, cred, care îl opreşte din calea spre culmile definitive ale literaturii – este un roman care ar putea deveni cu timpul fundamental, semn al reîntoarcerii prozei literare, după tot felul de experimente mai mult sau mai puţin reuşite, la drumul pe care i l-a prezis încă de acum mai bine de jumătate de secol Mircea Eliade. Semn al revenirii la naraţiune.

Tuesday, October 25, 2016

Vulpea Dragnea înhaţă în avans radioul şi televiziunea



În timp ce face pe susţinătorul înfocat al unirii cu Basarabia şi al familiei tradiţionale - lucruri care-l interesează numai din perspectivă electorală, de vreme ce nu a făcut nimic pentru a le promova cât timp partidul lui a fost la putere - Liviu Dragnea îşi pregăteşte terenul. Pe fondul preluării unor teme prin care încearcă să atragă electoratul disperat de lipsa de reacţie în privinţa interesului naţional de care dau dovadă tehnocraţii şi susţinătorii lor, liderul PSD pare destul de sigur că va câştiga alegerile. Tocmai de aceea a propus şi a reuşit să treacă prin Camera Deputaţilor proiectul prin care, printre altele, se renunţă la taxa radio-tv. În momentul în care cele două instituţii nu vor mai primi banii din această taxă, vor deveni complet dependente de puterea politică, ce le va aloca resurse de la buget în funcţie de propriile interese, obligându-le practic să aleagă între colaps şi obedienţă oarbă. Astfel, Liviu Dragnea va duce la împlinire unul dintre visele lui Adrian Năstase, cel care s-a amestecat cât a putut în politica editorială a posturilor publice. 

UPDATE: Mergând pe principiul "corb la corb nu-şi scoate ochii", deşi PNL a criticat dur propunerea lui Liviu Dragnea, Raluca Turcan declarând că prin eliminarea taxei se doreşte impunerea cenzurii în cele două instituţii media,deputaţii liberali au votat voios în favoarea proiectului de lege al liderului social-democrat.

Friday, October 21, 2016

Starea naţiei: România 2016



 Distanţă. De asta avem nevoie pentru a evalua situaţia actuală a politicii româneşti. Mi-e teamă că urmaşii noştri, dacă vom avea aşa ceva, vor râde ironic şi amar de agitaţia căreia îi cădem pradă, de toată pasiunea pusă în cauze care ne sunt servite ca fiind ale noastre. Şi poate, dacă va mai supravieţui un dram de moralitate, se vor revolta. Să încercăm însă un rezumat din miezul evenimentelor. Pentru că avem deja o mică distanţă în timp faţă de începutul celui mai recent tumult. Iar dacă înţelegem începutul, ne rămâne şansa de a nu ne lăsa antrenaţi într-o continuare măsluită.
Nu este nici timpul, nici locul să reluăm aici în detaliu toată istoria post-1989 a României. Este suficient să spunem că, oarecum la fel ca în vremea regimului comunist, până la un moment dat taberele erau clar definite: pe de o parte ei, adică FSN, continuatorii direcţi ai comunismului şi noii oportunişti care profitau de legăturile lor cu mai-marii dinainte şi de după şi se adaptau împreună la noua oligarhie cu mască democratică; pe de altă parte noi, toţi ceilalţi, printre care, evident, şi reprezentanţii partidelor de opoziţie, inclusiv social-democraţii lui Sergiu Cunescu. E greu de stabilit când a început marea confuzie, deşi unul dintre primele momente a fost fără îndoială cooptarea în coaliţia ce a guvernat după 1996 a Partidului Democrat, de fapt o facţiune disidentă a odiosului FSN din 1990 (căruia, de altfel, i-a purtat o vreme numele), condusă de fostul prim-ministru din prima perioadă Iliescu, Petre Roman. Cert este că, folosindu-se şi de obiceiul foarte popular al aşa-numitului traseism politic - migrarea unor politicieni de la un partid la altul - , vechii comunişti şi aliaţii lor oportunişti au infestat aproape întregul spectru politic. Vârful de lance, partidul riguros fidel liniei "la vremuri noi, tot noi" a fost, fără îndoială, Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), fost FDSN, actual PSD (în urma înghiţirii rămăşiţelor social-democraţilor "istorici"). Figura simbolică şi emblematică a acestei grupări a fost şi rămâne Ion Iliescu, vechi politruc stalinist, care lăuda imediat după căderea lui Ceauşescu "nobilele idealuri ale socialismului", pentru a se transforma apoi în democrat "original". După o guvernare eşuată a opoziţiei deja contaminate şi din ce în ce mai dezbinate, tandemul Ion Iliescu-Adrian Năstase a câştigat alegerile din 2000, inaugurând o perioadă de politică înţesată de accente autoritare (inclusiv intervenţii directe asupra conţinutului emisiunilor radio-TV) şi marcată de consolidarea unei reţele de corupţie extinse peste toată ţara, care îşi servea stăpânii şi în vederea menţinerii sau acaparării puterii, şi în privinţa privilegiilor materiale din ce în ce mai mari.
Slăbiciunile fizice şi de caracter ale ultimilor reprezentanţi ai opoziţiei de la începutul anilor 1990 au făcut ca românii să rămână, cel puţin în faţa urnelor, fără alternativă reală. PSD a fost permanent aripa dură a criptocomunismului, însă în timp ce PNŢ a dispărut topit de propriile intrigi şi incompetenţe, principala forţă de opoziţie a devenit Partidul Democrat, condus între timp de Traian Băsescu, fost subsecretar de stat şi apoi Ministru al Transporturilor în guvernele Petre Roman şi Theodor Stolojan. Acesta din urmă, unul dintre primii "tehnocraţi" post-decembrişti, ajunsese între timp la cârma Partidului Naţional Liberal, care de altfel s-a aliat imediat cu PD în lupta împotriva PSD. În campania pentru alegerile prezidenţiale din 2004, Traian Băsescu a avut un moment de sinceritate în care i-a spus lui Adrian Năstase, contracandidatul său, că îi compătimeşte pe românii care au de ales între doi comunişti. Aceste cuvinte au fost tratate ca o anecdotă, însă adevărul lor se întinde până astăzi ca o umbră peste România.
2004 a fost un an al schimbării. Din 2000, odată cu scindarea Convenţiei Democratice, a incapacităţii PNŢ şi PNL de a prezenta un candidat unic după retragerea lui Emil Constantinescu - un preşedinte despre care se poate spune pe bună dreptate şi în sensul cel mai propriu al expresiei că nu a făcut nimic - şi spectrul naţionalismului delirant de influenţă securistoidă promovat de Corneliu Vadim Tudor, la putere a ajuns tandemul Ion Iliescu - preşedinte, Adrian Năstase - prim ministru, inaugurând o eră de abuzuri, în care cenzura a început să se manifeste în forme dintre cele mai dure cunoscute după 1990, iar marile reţele de corupţie fie s-au consolidat, fie au luat naştere acum. Ion Iliescu, numit în anii 1950 de Ambasada Statelor Unite la Bucureşti "hard-line stalinist" exercita un control politic aproape desăvârşit, în timp ce premierul îşi vedea de opera de parvenire, creând o reţea inextricabilă de interese şi privilegii şi înăbuşind, pe cât putea, orice formă de opoziţie. Dorinţa de libertate, literalmente sufocată, s-a manifestat năvalnic sub formă de susţinere a unicului contracandidat rămas în vizor: Traian Băsescu, cu al său Partid Democrat. Deşi cotat cu şanse mici din cauza aparatului mediatic şi electoral controlat de PSD, Băsescu a reuşit să câştige alegerile, iar România - intrată deja în NATO, paradoxal, chiar sub guvernul Năstase - părea să fie din nou pe calea democratizării şi a reformelor.
Pentru o vreme, politica internă şi externă a pornit-o într-adevăr pe alt făgaş. Unii dintre marii corupţi au fost puşi sub acuzare, o parte din caracatiţa PSD a ieşit la iveală, iar prăbuşirea lentă dar sigură a structurilor vechii guvernări a cunoscut un punct culminant simbolic opt ani mai târziu, cu drama ieftină din jurul arestării lui Adrian Năstase şi presupusa lui tentativă de sinucidere. În paranteză fie spus, deşi faptele pentru care a fost acuzat au scos la iveală un nivel de corupţie greu de imaginat, fostul prim ministru a stat în închisoare mai puţin de doi ani. Dacă a scuturat cu adevărat într-o anumită măsură justiţia paralizată de până atunci şi a îmbunătăţit sensibil relaţiile României cu UE şi (mai ales) SUA, regimul Băsescu a ajuns în cele din urmă la rândul său ambiguu şi dezbinător. Încă de la început, Traian Băsescu s-a dovedit a fi abil şi lipsit de scrupule: deşi a numit cooptarea în alianţa de guvernare a Partidului Conservator - în fapt o clică măruntă condusă de fostul informator al Securităţii Dan Voiculescu, transformat peste noapte în mogul media - "soluţia imorală", s-a folosit fără să clipească de majoritatea pe care aceasta i-o oferea. A continuat trocul politic, făcut la vremea lui şi de PSD, cu Uniunea Democrată a Maghiarilor. Iar când s-a simţit destul de stăpân pe situaţie, s-a dezbărat de prim-ministrul Tăriceanu şi de aliatul PNL care, ce-i drept, i-au ridicat mingea la fileu prin stângăcia cu care şi-au practicat propriile jocuri murdare. În 2008 avea să se arate că marea creştere cu care s-a lăudat ani de zile prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu nu a fost decât parte a bulei care avea să se spargă la sfârşitul anului, aruncând şi România în criza economică globală pe care mai-marii noştri ne promiseseră solemn că o vom evita. În urma alegerilor parlamentare din 2008, fostul PD - devenit între timp PDL (Partidul Democrat Liberal) - a alcătuit coaliţia de guvernare cu PSD, în ciuda convingerii susţinătorilor înfocaţi ai lui Traian Băsescu că acest lucru nu avea să se întâmple niciodată, şi cu aceeaşi "soluţie imorală", PC. De altfel, toată istoria formaţiunii conduse în continuare de facto de preşedintele Traian Băsescu este o mostră de oportunism, ilustrată poate cel mai bine de schimbarea taberei Internaţionalei Socialiste cu cea a creştin-democraţilor europeni, fără vreo clarificare doctrinară, oricum inutilă în contextul de vrajbă personală din politica românească. Obedient faţă de linia trasată de Berlin via Bruxelles, guvernul PDL, descotorosit între timp de social-democraţi, a impus o politică de austeritate poate necesară până la un punct, dar aplicată adesea în domenii greşite, inclusiv prin închiderea unui număr impresionant de spitale. Toate acestea au dus la căderea guvernului Boc, pe fondul unor revolte sociale fără ţintă precisă, confuze, dar abil manipulate de social-democraţi, care s-au folosit de trei factori determinanţi: greşelile evidente ale guvernării; o campanie media virulentă şi adesea calomnioasă, în fruntea căreia s-a aflat postul de televiziune Antena 3 al lui Dan Voiculescu, o unealtă propagandistică de cea mai joasă speţă, în care s-au adunat realizatori de emisiuni inculţi, netalentaţi dar deosebit de agresivi şi ziarişti bine plătiţi şi slugarnici până la paroxism, susţinuţi de o mână de vedete, în special din lumea actorilor, manipulate şi, uneori, interesate; şi presiunea străzii. Dacă toate acestea au reuşit să aducă la putere PSD, nu l-au dat jos pe Traian Băsescu, care a continuat să-şi exercite funcţia prezidenţială, susţinut la rândul său de grupuri de ziarişti fără îndoială mai eleganţi şi mai talentaţi, dar, în fond, la fel de tendenţioşi şi interesaţi. Singurul partid zis de dreapta, PNL, era deja aliat de ani buni cu PSD şi PC, o uniune împotriva naturii doar pentru cei care mai cred în principiile politice pe care Crin Antonescu, noul preşedinte al liberalilor şi cel pe care istoria l-ar putea reţine ca pe groparul lor, a ales să le ignore. Este poate momentul când confuzia a pus stăpânire peste toată ţara. Pe de o parte, corupţia practicată pe faţă sub guvernarea social-democratului Victor Ponta - un parvenit din generaţia nouă, arogant şi cinic, care a schimbat de-a lungul anilor che-guevarismul pe includerea într-o oligarhie dintre cele mai abjecte - şi atitudinea sfidătoare a PSD nu puteau să nu producă revoltă. Pe de altă parte, lipsa oricărei preocupări pentru interesul naţional a opoziţiei, ridicarea la rang de idol a anticorupţiei, folosită deja ca armă politică de Traian Băsescu, dar devenită între timp liberă de orice control din afară şi tinzând să se transforme în armă de intimidare şi presiune politică, cu Direcţia Naţională Anticorupţie pe post de dreptar al unei democraţii din care orice alte aspecte - de interese economice, suveranitate, poziţionare strategică - erau neglijate, şi partizanatul orb al presei zise pro-occidentale nu dădeau nici ele vreo speranţă substanţială de mai bine. Sfârşitul de mandat al lui Traian Băsescu şi victoria oarecum surprinzătoare a lui Klaus Iohannis, candidatul noului PNL, rezultat din fuziunea cu PDL şi din nou duşman feroce al alianţei PSD-PC-Antena 3, asupra lui Victor Ponta nu a constituit decât un moment de răgaz şi de speranţă repede uitat.
Primenirea în care speram în 2004 nu s-a produs niciodată, iar războiul politic transformat în război de interese în care alianţele se schimbă de pe o zi pe alta a dus, încet dar sigur, la consfinţirea unei victorii tragice pentru România: în 2014, la 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 şi 24 de ani de la mineriade, FSN conducea ţara cu o majoritate absolută. La guvernare se afla PSD, al cărui preşedinte de onoare şi simbol era în continuare Ion Iliescu. PNL era deja contaminat demult. E suficient să spunem că din 2008 Petre Roman, prim-ministrul lui Ion Iliescu din 1990-1991 şi implicat activ în anii următori în activităţile Internaţionalei Socialiste, devenise membru de vază al liberalilor. Această alăturare impură s-a desăvârşit prin fuziunea cu PDL, facţiunea disidentă a aceluiaşi FSN, al cărei fondator a fost cândva acelaşi Petre Roman, formaţiunea politică modelată ulterior după chipul lui Traian Băsescu. Criptocomuniştii din 1990 şi urmaşii lor ocupau aproape toate locurile din parlament şi guvern, iar preşedintele era într-o măsură semnificativă tot creaţia lor politică. Între timp, micile mişcări politice din afara sistemului fuseseră  păstrate departe de cercul puterii şi/ sau infiltrate de securişti care le foloseau spre beneficiul unora dintre marile partide sau pur şi simplu le răpeau orice urmă de credibilitate.

Unul dintre primele lucruri ce se cer reţinute în contextul enunţat mai sus este absenţa totală a dreptei din peisajul politic românesc. Formaţiunile zise de dreapta, adică cele care au fuzionat pentru a forma actualul PNL, nu sunt decât ceea ce scriitorul şi publicistul Răzvan Codrescu numeşte "dreapta stângii": cu o politică economică orientată (într-o anumită măsură) spre capitalul privat şi piaţa liberă, atitudinea lor faţă de marile teme ale dreptei clasice - tradiţie, armată, siguranţă naţională, suveranitate, identitate, cultură - se înscrie în linia progresistă, deci stângistă, dominantă la nivel european, în care antagonismul sau alternanţa între dreapta şi stânga s-au transformat încet dar sigur în multiplele faţete ale celei din urmă.
Arogant şi mult prea sigur pe sine, practicând corupţia mare la vedere şi pozând populist şi inconsecvent în apărător al unui "românism" de care nu s-a sinchisit niciodată, PSD a părut să sufere o grea lovitură odată cu alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte, în dauna propriului candidat, prim-ministrul Victor Ponta. Ponta este modelul tipic de parvenit fără scrupule. Parte a generaţiei care a dat în 1990 cele mai multe victime ale mineriadelor, nu s-a sfiit să intre în politică pe uşa deschisă de partidul iniţiatorului lor, iar primii paşi ai ascensiunii i-au fost ghidaţi atent de una dintre marile figuri ale abuzurilor politice şi corupţiei, Adrian Năstase. Înconjurat de baroni locali, crai tomnatici plini de bani, foşti securişti şi mari manipulatori, Victor Ponta este imaginea celui care şi-a trădat generaţia. Prea sigur pe el - după chipul partidului - a reuşit să atragă antipatia profundă şi justificată a unei părţi semnificative a intelectualităţii, a celor mai mulţi tineri de la oraşe, a vechilor luptători anticomunişti, dar şi pe a noii generaţii de actuali sau viitori politicieni, dornici de reformă sau de parvenire. Practic, PSD şi Victor Ponta şi-au săpat singuri groapa cu aroganţa şi dispreţul faţă de o populaţie în care nu au văzut decât actuali sau potenţiali clienţi politici. Încercarea de a controla, pe lângă parlament şi guvern, şi justiţia, a eşuat la limită, în timp ce presa s-a împărţit în tabere animate de o duşmănie feroce. Cu Klaus Iohannis la Cotroceni, prăbuşirea PSD părea iniţial o chestiune de luni de zile. Se vorbea tot mai mult despre posibile alegeri anticipate, Victor Ponta se cufunda tot mai adânc în acuzaţii dovedite şi răs-dovedite de plagiat, miniştrii adunau una după alta dovezi de incompetenţă şi declaraţii răsunătoare şi goale de conţinut.
Şi totuşi schimbarea întârzia să apară. Desigur, PSD se agăţa de putere cu ultimele resurse - care nu erau deloc neglijabile - însă la aceasta se adăuga un alt element la fel de important, deşi trecut cu vederea: impotenţa politică a liberalilor. După alegerea ca preşedinte a lui Iohannis şi cu sprijinul lui făţiş, în fruntea partidului a ajuns Alina Gorghiu, avocată şi ulterior mediator, lipsită de orice anvergură politică. Alături de ea, Vasile Blaga, fost preşedinte al senatului şi al PDL, lipsit de popularitate şi marcat de poziţia de subordonare a PDL faţă de fostul preşedinte Traian Băsescu, transformat peste timp în adversar. Aşa se face că social-democraţii, care îşi perpetuau abuzurile, nu au avut nicio clipă un concurent pe măsură. Există surse care vorbesc despre un sondaj făcut în toamna lui 2015, din care ar fi reieşit că PNL nu ar fi reuşit să învingă PSD în cazul unor alegeri anticipate, ba mai mult, în unele circumscripţii şi-ar fi consolidat poziţia dominantă. Acesta era contextul socio-politic din România în jurul datei de 30 octombrie 2015.
Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv, aflat pe o străduţă bucureşteană relativ centrală, aproape de cheiul Dâmboviţei, formaţia românească de metal Goodbye To Gravity urma să-şi lanseze al doilea album, intitulat "Mantras of War". Intrarea era liberă şi s-au strâns destul de repede câteva sute de spectatori, majoritatea tineri, dintre care un număr semnificativ de studenţi, elevi şi intelectuali. Concertul a început, cu o oarecare întârziere, puţin după ora 22. După 5 sau 6 cântece, într-un moment de pauză, dinspre scenă au fost lansate artificii de dimensiunile celor de pe un tort de nuntă. Buretele de antifonare de pe un stâlp a luat foc, iar flacăra a început să urce spre tavan în timp ce primii spectatori ieşeau din sală, dar cei mai mulţi nici nu observaseră incidentul. Deşi sala era suficient de încăpătoare pentru cele câteva sute de persoane, din momentul în care focul a ajuns sus, buretele de pe tavan a ars în mai puţin de un minut. Urmările sunt cunoscute: 27 de oameni au murit pe loc, de la arsuri şi/ sau în special de la fumul toxic emanat de burete. Ulterior au mai murit 37, fie din cauza leziunilor iremediabile provocate de inhalarea de fum toxic, fie după ce s-au infectat prin spitale. Pe lângă ei, zeci de oameni au fost răniţi, unii dintre ei grav. La un an de la incendiu, încă nu s-a răspuns la câteva întrebări esenţiale: au acţionat conform regulilor şi capacităţilor forţele de salvare? Ar fi putut fi salvaţi unii dintre cei morţi ulterior dacă ar fi fost transferaţi mai repede în spitale din străinătate? În spitalele româneşti s-au respectat procedurile? De ce clubul nu avea suficiente măsuri de protecţie împotriva incendiilor? În lipsa acestora, cine i-a dat autorizaţia de funcţionare? Este normal ca buretele de antifonare să emane atâtea substanţe toxice? Şi cum de a ars atât de repede? Au apărut în acest timp tot felul de teorii, s-a vorbit de un accident agravat de neglijenţă sau de o incendiere voluntară, s-au creat asociaţii, s-au aruncat sute de vorbe fără rost, dar nimic nu s-a lămurit. Unii însă au ştiut să profite, chiar de a doua zi.
După incendiul de la clubul Colectiv, durerea a făcut loc revoltei. Marşurile tăcerii s-au transformat în demonstraţii de protest. Una dintre primele încercări de manipulare a fost îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe. Pe fondul unor declaraţii scoase din context sau stângace ale Patriarhului Daniel, a început să se vehiculeze ideea că Biserica ar subscrie la declaraţiile încinse şi mai degrabă izolate - niciuna din partea vreunui ierarh - care vedeau în concertul rock lucrarea diavolului şi în incendiu consecinţele acesteia. S-a încercat crearea unei opoziţii între cei morţi şi apropiaţii lor pe de o parte şi Biserică, ajungându-se la sloganul "Vrem spitale, nu catedrale", deşi, evident, nu fondurile alocate cultelor sau construirii unei catedrale în Bucureşti au dus la criza din sistemul de sănătate. Deşi s-a propagat prin ecouri răzleţe mult timp după incendiu, această tentativă a eşuat. Încercarea de a-i duce pe demonstranţii din Piaţa Universităţii spre dealul mitropoliei nu a funcţionat, preoţii au fost o verigă importantă în lanţul de ajutorare a victimelor, iar la numeroasele slujbe de pomenire nu s-a înregistrat niciun incident. O troiţă de lemn a fost instalată în faţa clubului, iar când preotul Visarion Alexa a ţinut un scurt cuvânt în care a spus că tinerii care mergeau la concert nu erau satanişti, a fost aplaudat de cei prezenţi.
Partidul Social-Democrat era obişnuit cu protestele de stradă. Sprijinise, alături de braţul său mediatic, Antena 3, demonstraţii ample de protest în ianuarie 2012. Declanşate - şi parţial justificate - de măsurile guvernului Boc, acestea şi-au pierdut repede orientarea şi s-au transformat în opoziţie amorfă, cu evidente accente anarhiste, folosite ca mijloc de presiune politică. În 2015, PSD s-a transformat din beneficiar în ţintă. Interesant este că pe 31 octombrie, la nici 24 de ore de la incendiu, deci când confuzia era încă totală, a apărut în mediile politice sloganul care a făcut istorie, "Corupţia ucide!" - corupţia fiind una dintre principalele însuşiri, adesea dovedite, ale guvernării PSD. Aşa se face că guvernul Ponta, atât de sigur pe el, sfidător şi respingând orice idee de demisie sau alegeri anticipate chiar şi atunci când prim-ministrul fusese dovedit ca plagiator sau când ministrul de interne fusese implicat într-un scandal de abuz de putere în urma căruia murise un poliţist, s-a văzut confruntat cu situaţia în care opoziţia şi strada îl acuzau la unison de o tragedie în care nu avea nicio implicare directă. Protestele de stradă din noiembrie 2015 nu au avut niciun fel de obiect concret. S-a strigat împotriva guvernului, o minoritate şi-a vărsat nervii pe Biserică, grupuri mai mici de manifestanţi ostili preşedintelui Iohannis s-au încăierat cu ceilalţi, pe scurt, o lume derutată şi copleşită de durere şi-a strigat neputinţa şi revolta iar politicienii au încercat cum au putut să câştige poziţii de pe urma acestui haos şi a tragediei care îl declanşase. Începând cu revoluţia din 1989, când peste 900 de oameni au murit în confruntări armate de stradă, fără să se afle vreodată cine au fost asasinii, dar netezind preluarea puterii de către FSN, România a fost teatrul unor asemenea evenimente violente, cu intensitate din ce în ce mai scăzută dar şi cu o anumită regularitate. Temându-se să nu devină ţap ispăşitor, mai ales dacă lucrurile ar fi degenerat, Victor Ponta a anunţat pe 4 noiembrie demisia guvernului.
În locul său a fost numit prim-ministru Dacian Cioloş, fost ministru al agriculturii şi comisar european pe probleme de agricultură, ai cărui miniştri au redactat uimitor de repede liniile programului de guvernare. Cabinetul de tehnocraţi avea rolul de a asigura perioada de interimat de până la alegerile generale din 2016 şi a primit în acest sens girul parlamentului. În climatul politic tulbure care a urmat, ancheta privind incendiul din Colectiv nu a făcut paşi mari înainte, deşi proprietarii clubului, responsabilii de la firma de artificii, câţiva angajaţi ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) şi chiar primarul sectorului 4 au fost puşi sub acuzare. Între timp, fiecare a început să-şi construiască propria teorie. A apărut, inevitabil, şi varianta conform căreia la mijloc ar fi fost o mână criminală. Evident, atâta timp cât nu există dovezi, toate aceste posibilităţi rămân pure speculaţii. Însă dacă ar fi o speculaţie să acuzăm pe cineva că ar fi provocat incendiul, este limpede cine a profitat de pe urma lui. PSD a făcut de-a lungul anilor abuzuri peste abuzuri, însă s-a trezit aruncat de la putere de un incident cu care nu avea nicio legătură directă. Opoziţia a fost beneficiara unei tragedii, dar PNL a rămas la fel de pierdut în mrejele propriei incompetenţe. În condiţiile acestea, s-a ridicat pe nesimţite o nouă forţă, căreia i-a trebuit aproximativ un an să se cristalizeze.
Aici trebuie deschisă o paranteză. Cum corupţia oligarhiei PSD a cuprins toată ţara, s-a format ideea că sistemul trebuie schimbat din rădăcini. Mai mult, dat fiind faptul că social-democraţii au funcţionat permanent în baza unor cumetrii care s-au adaptat din mers oricăror condiţii noi apărute - în fond, România este membră UE şi NATO şi, într-o anumită măsură, se aliniază cerinţelor celor două mari organizaţii şi a făcut-o şi cât timp, pe plan intern, baronii îşi construiau mafia locală - şi în care s-au amestecat cu voluptate şi celelalte partide, inclusiv cel care ar fi trebuit să constituie principala forţă de opoziţie, s-a încetăţenit sau mai bine zis ne-a fost inoculată ideea că un sistem funcţional ar rezolva totul. Este un principiu pe care am ales să-l numesc sistemolatrie, veneraţia faţă de un sistem, faţă de nişte principii care, odată puse în funcţiune, ar putea depăşi orice obstacol, indiferent cine este "la butoane". Evident, până în acel moment este nevoie de oameni dedicaţi schimbării, care să demonteze vechile reţele şi să le pună la punct pe cele noi. De aici mitul tehnocratului. Societatea este privită ca o maşinărie căreia îi trebuie cineva care să-i ungă rotiţele. Iar în contextul românesc, în centrul acestei maşinării se află lupta împotriva corupţiei. Corupţia este unul dintre marile flageluri ale societăţii noastre, însă noua generaţie de politicieni are tendinţa să o socotească unica problemă şi să transforme combaterea ei în prioritatea zero şi unicul obiectiv naţional respectabil. Practic, orice gândire politică pe termen lung dispare şi, după cum spune un personaj implicat în campania politică din 2016, transparenţa şi buna guvernare - după indicaţiile venite de la Uniunea Europeană - ar rezolva pe dată criza prelungită prin care trece ţara noastră. Orice problemă de suveranitate, identitate sau chiar orientare economică pe termen lung dispare, de ideal naţional nici nu poate fi vorba, particularităţile, tradiţiile sau chiar contextul regional devenind accesorii ale unei ţări ca un birou funcţional. Teoria această este îmbrăţişată de o parte importantă a presei zise pro-europene şi are ca reprezentant - mai mult sau mai puţin voluntar - guvernul Cioloş. De aici rezultă şi presiunile tot mai mari pentru premier şi câţiva miniştri de a se implica în lupta electorală. Mai mult, li se oferă şi vehicule. Unul dintre ele ar fi PNL, însă cârdăşia impură din trecut şi incompetenţa actualilor conducători, plus bâlbâielile şi eşecul de la alegerile locale apasă greu peste liberali. Celălalt este Uniunea Salvaţi România. Apărută iniţial ca partid local, sub numele de Uniunea Salvaţi Bucureştiul, noua formaţiune a fost creaţia lui Nicuşor Dan, un matematician implicat în lupta împotriva abuzurilor la care este supusă de mai bine de 25 de ani capitala. Dan a înregistrat câteva succese importante în instanţă, ceea ce l-a determinat să candideze pentru postul de primar general. Lipsită de experienţă şi confruntată cu caracatiţa transpartinică, USB a pierdut alegerile, dar s-a dovedit, prin program, singura grupare care a venit cu un plan concret administrativ. La localele din 2016 Nicuşor Dan şi mai mulţi colegi au reuşit un rezultat mai bun, venind cu aceeaşi abordare realistă şi bine studiată. Din păcate, acest rezultat a determinat USB să se transforme în USR şi să-şi propună la nivel naţional o reformă administrativă de tipul celei din programul pentru capitală. Între timp partidul a fost infestat de un influx masiv de hipsteri neo-marxişti, care şi-au găsit în lipsa orientării politice, prin care Nicuşor Dan a încercat să-şi păstreze aderenţi de toate orientările, platforma perfectă pentru desfăşurarea propriei ideologii toxice. Încercând în continuare să rămână neutră, USR şi-a trasat o platformă minimală, foarte pe placul adepţilor tehnocraţiei ca soluţie ultimă. Aşa se explică apropierea între membrii cabinetului Cioloş şi noul partid, care a ajuns până într-acolo încât programul cu care s-a prezentat - târziu - USR pentru alegeri să fie în mare parte opera unor apropiaţi ai guvernului. Astfel, Nicuşor Dan şi Clotilde Armand, a doua figură ca importanţă din USR, au devenit aripa politică a actualului guvern.
Odată cu apropierea alegerilor, lupta politică s-a înteţit. PSD încearcă cu disperare să-şi recapete capitalul politic, pe aceleaşi vechi căi sau lansând mici diversiuni menite să atragă părţi ale electoratului neglijate sistematic. De curând deputatul social-democrat Ninel Peia a lansat în presă o ipoteză şocantă: incendiul din Colectiv ar fi fost pus la cale pentru a rupe România în trei, iar Victor Ponta, informat de "patrioţi din serviciile secrete", ar fi dejucat planul ce urmărea să creeze anarhie în stradă pentru a justifica intervenţia străină, dându-şi demisia. Nu contează că oricine are cea mai vagă idee despre politica globală poate explica lesne că ţara noastră nu e o insulă izolată şi că "împărţirea" teritoriului naţional de pe o zi pe alta, chiar şi în urma unor violenţe fără precedent în stradă, ar fi fost absolut imposibilă în contextul geopolitic din care facem parte. "Şopârla" a fost lansată. Şi dacă vreodată va ieşi la iveală că în Colectiv a fost o mână criminală, revolta va fi atât de mare încât mulţi vor fi dispuşi să creadă "la pachet" şi partea fantasmagorică a afirmaţiilor unora ca Ninel Peia. Aruncat de pe tron de o tragedie cu care nu a avut legătură directă, PSD încearcă, pe ultima sută de metri, să-şi cosmetizeze imaginea şi să pozeze în salvator tocmai în legătură cu suspiciunile, altfel fireşti, născute de tragedia însăşi. Pe de altă parte, gruparea "tehnocrată" care cunoaşte aversiunea firească faţă de de social-democraţi încearcă să acrediteze ideea că este singura salvare a ţării din ghearele acestora. De la recentul slogan de campanie al USR ("Dacian Cioloş, în sfârşit ai cu cine!"), până la umflarea prin campanii media a unor personaje ca ministrul sănătăţii, Vlad Voiculescu, tehnocraţilor li se creează o dimensiune mesianică. Între timp, probleme ca unirea cu Basarabia, situaţia demografică dezastruoasă, organizarea unui referendum pro-familie ca urmare a unei petiţii semnate de aproximativ 3 milioane de cetăţeni sau jaful asupra pădurilor sunt subiecte ignorate sistematic de discursul politic al tehnocraţilor (şi, în mare măsură, şi al PSD, care, în ciuda populismului deşănţat, nu vrea sau nu poate să depăşească anumite limite, impuse fie de agenda politică, fie de complicitatea la dezastrele pomenite, cum ar fi acoperirea oferită pentru acapararea pădurilor.) Polarizarea societăţii, pe care a încurajat-o şi de care a profitat atât de bine Traian Băsescu, ne transformă din nou în victime prin acreditarea ideii că nu poţi fi decât cu PSD sau cu tehnocraţii, orice altă variantă fiind exclusă din start. Schimbarea de guvern din 2015 era necesară. Însă ea nu a venit firesc, ci impusă de şocul provocat de morţii şi răniţii din Colectiv. Cei care au beneficiat de cele întâmplate îşi îngrijesc astăzi imaginea de unici gardieni ai democraţiei, în timp ce guvernanţii înlăturaţi se folosesc de nedumeririle niciodată lămurite pentru a recupera handicapul politic. Politicienii emancipaţi ai transparenţei şi "bunei guvernări" nu dau doi bani pe omul de rând, pe care îl socotesc rudimentar şi nedemn de luat în seamă. PSD mizează pe omul necăjit şi se foloseşte abil de handicapul de reprezentare al celorlalţi. Însă necăjiţii şi nedumeriţii - adică noi toţi - rămân mereu la mijloc, la fel ca morţii din Colectiv. Când Ceauşescu a căzut, un sihastru din Moldova le-a spus ucenicilor săi că s-a tăiat capul şarpelui şi acum veninul se va răspândi în tot corpul. Până astăzi se pare că suntem otrăviţi lent de esenţe doar aparent opuse. Şi până la limpeziri care să aducă o schimbare reală, venită din interior şi împotriva jocului în care suntem simple marionete, marii actori ai clasei politice aşteaptă să vadă încotro se va înclina balanţa şi cine o va mişca. Poate o nouă tragedie?


Monday, October 17, 2016

Gânduri pe marginea unui film: Radu Jude, "Inimi cicatrizate"



Am vazut "Inimi cicatrizate". E un film frumos, cu momente de poezie, imagini si cuvinte inspirate, tonuri si nuante atent echilibrate. Si e o poveste tragica, dar din cu totul alte motive decat banuiesc ca a intentionat regizorul. Caci "Inimi cicatrizate" e un film sfasietor de autobiografic. Sigur, la prima vedere e o poveste cu si despre Max Blecher, dar - intr-un mod maiastru, artistic vorbind - desfasurarea porneste doar de la scriitorul mort tanar ce a cochetat cu nihilismul avangardist european si ne spune o poveste despre Radu Jude si cei pe care ii inspira, o anumita categorie de oameni recenti.
La un sanatoriu de pe malul marii,  Manu/Jude/omul lui Jude traieste tragedia unei boli nu atat fizice cat duhovnicesti. Pentru ca marea suferinta a acestui personaj este imposibilitatea de a iubi. Daca in "Aferim!" am vazut un film de propaganda, aici totul e mult mai verosimil, cu atat mai mult pentru spectatorul din afara, si deci mai autentic si valoros artistic. Aici mesajele politice sunt infiltrate subtil, ca un venin, care nu reuseste insa sa altereze substanta artistica, in schimb ne ofera o imagine a regizorului mult mai torturata decat, sunt sigur, e el dispus sa recunoasca. Personajul bantuit fara indoiala de intuitia frumusetii nu are forta launtrica de a se ancora, se topeste in judecata care-l impiedica pe autor sa-si iubeasca semenii (erotismul e intinat de inselaciune chiar in latura lui cea mai lumeasca); nu isi poate iubi tara, pe care o imbraca in viziunea progresista a imaginilor-cliseu cu antisemitism, discriminare impotriva tiganilor, coruptie, etc ; nu ezita sa-i batjocoreasca intr-o dezlantuire de invective una dintre cele mai importante figuri intelectuale interbelice, Nae Ionescu, si doi martiri "vinovati" de pacatul capital al societatii hip, legionarismul, Mota si Marin – ce nu se vede in film este cum, cazuti in razboiul civil din Spania,  cei doi au fost primiti in tara cu o admiratie cvasi-unanima, un articol elogios scriind inclusiv Nicolae Iorga, pe care il putem banui de orice in afara de simpatii legionare; invoca si un text laudativ la adresa lui Hitler scris de Cioran intr-o vreme in care mai nimeni din Europa nu intuia crimele atroce pe care urma sa le comita cancelarul german (in acea perioada publicatia britanica « Times » l-a desemnat « omul anului ») ; si nu-L iubeste pe Dumnezeu, caci in durerea autoprovocata de cultivarea lipsei de sens exclama (fraza-cheie involuntara a unei opere cinematografice involuntar-autobiografice), "Ne-a distrus crestinismul pe toti."
Si asa se face ca de la malul marii personajul nostru pleaca in moarte ucis interior de lipsa de sens. In lipsa imbratisarii pe care o respinge si o doreste sfasietor, ramane cu masturbarea sub cearsaful de spital, simbol graitor pentru generatia care isi va gasi in invectivele subtil anticrestine ce apar pe ici, pe colo, ratiunea de a imbratisa filmul.
Acestea fiind spuse, trebuie sa insist din nou pe valoarea artistica a « Inimilor cicatrizate ». E o imagine profunda si traita a suferintei. As compara-o cu plansul din unele poeme baudelairiene sau, venind mult mai aproape de vremurile noastre, cu acele formatii de black-metal din ale caror muzica si versuri razbate violent durerea despartirii de Dumnezeu, dar care, in acelasi timp, cultiva aceasta despartire cu furie. Tragedia atotcuprinzatoare e prilej de reflectie pentru caderile noastre de zi cu zi sau pentru caderea cronicizata prin care trecem. Si, uneori, din iadul cel mai adanc, renastem catre o viata noua. Dar asta nu vedem in "Inimi cicatrizate", caci regizorul este in prim-planul oglinzii in care un om isi implanta iar si iar pumnalul in organul chircit al unei simtiri pe care o refuza.

Thursday, September 29, 2016

Coloana sonoră a vieţilor noastre - (Very old and very young) Metallica, "Bass solo & Whiplash" (live)



Acum câteva zile s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Clifford Lee - Cliff - Burton, basistul Metallica alături de care au fost înregistrate primele trei albume. Mai mare decât colegii săi de trupă, Cliff Burton a fost un fel de figură paternă pentru Lars Ulrich, James Hetfield, Dave Mustaine şi, mai târziu, Kirk Hammett. Deşi primii doi erau şefii trupei, căutau mereu aprobarea lunganului cu pletele în vânt, îmbrăcat cu evazaţi şi cu o alură hippie atât de atipică pentru noua scenă americană ce abia se năştea. Cliff Burton nu era un ascet - fuma "iarbă" şi lua ocazional LSD - însă toţi cei din jurul său îi apreciau integritatea şi atitudinea lipsită de compromis. Din momentul în care s-a apucat de muzică, şi-a dedicat toată viaţa artei, decis să nu lase nimic şi pe nimeni să-l distragă. În plină febră New Wave of British Heavy Metal, curent cu o mare influenţă asupra lui Lars şi James, Cliff Burton asculta mai degrabă Rush, Lynyrd Skynyrd şi... Johann Sebastian Bach, modelul lui absolut în materie de muzică. Pe scenă a devenit repede inconfundabil datorită staturii, a îmbrăcăminţii şi a stilului haotic de a da din cap. Şi în primul rând datorită stilului său de a cânta, care poate fi sintetizat spunând că folosea basul ca pe o chitară. Cu noţiuni clare de teorie şi armonie, Burton a încercat să impună încetul cu încetul noi progresii în riff-urile colegilor săi şi cu siguranţă trupa ar fi arătat cu totul altfel dacă basistul ar fi supravieţuit momentului "Master of Puppets". De altfel moartea lui a declanşat o criză profundă la nivel personal în Metallica, care printre altele a făcut ca Jason Newsted să nu se integreze niciodată şi să plece dezamăgit după 14 ani.
Cliff Burton iese cel mai bine în evidenţă pe piese precum "Anesthesia (Pulling Teeth)", "For Whom the Bell Tolls" sau "Orion". Pe toate acestea le găsiţi uşor. Am optat pentru o filmare istorică, în care basistul apare alături de Lars, James şi Dave Mustaine, undeva la începuturile trupei. Piesa propriu-zisă e precedată de un scurt interviu definitoriu (şi amuzant).  Sunetul este prost, filmarea de amator. Dar Cliff, abia venit în trupă în locul lui Ron McGovney, începea deja să facă solouri live. Avem ocazia unică să vedem un James Hetfield timid şi cu vocea încă fluctuantă, un Lars ale cărui probleme de ritm aveau să dea multe bătăi de cap trupei în anii următori şi un lider incontestabil în persoana lui Dave Mustaine - veţi vedea, el vorbeşte între piese, deşi nu e solist vocal. O bucăţică din povestea rock-ului modern şi un omagiu adus unuia dintre basiştii definitorii pentru noul val de metal. Dumnezeu să-l odihnească pe Cliff Burton.