A trecut la Dumnezeu Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist.
Este greu pentru nevrednicia noastră să scriem epitafuri pentru un ierarh care a marcat în mod însemnat istoria Bisericii Ortodoxe Române şi pe care Hristos, în milostivirea şi purtarea Sa de grijă pentru poporul creştin, l-a ţinut în viaţă ani îndelungaţi, spre folosul celor păstoriţi, în vremuri tulburi şi în ciuda controverselor, a bârfelor şi a pizmei care s-au manifestat constant şi care, din păcate, vor mai umbri probabil un timp percepţia noastră.
Nu încerc să idealizez, pentru că, după cum ne învaţă Scripturile, numai Dumnezeu singur e fără păcat, iar puterea lui Hristos se manifestă în slăbiciune. Se cer însă spuse câteva cuvinte.
Născut pe 7 februarie 1915 la Tocileni, judeţul Botoşani, Toader Arăpaşu a luat drumul mânăstirii înainte de a împlini 14 ani, manifestând astfel de mic chemarea către o viaţă grea de nevoinţă, spre slava lui Dumnezeu. Frate de mânăstire la Sihăstria Voronei, a fost tuns în monahism la Bistriţa-Neamţ, primind, după rânduiala călugărească, numele Teoctist.
După ani, a absolvit Facultatea de Teologie Magna cum laudae, frecventând şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi.
Aspectele ce ulterior au născut controverse au început să se manifeste la începutul perioadei comuniste, când ieromonahul Teoctist a fost asociat cu ierarhul Justinian Marina, perceput ca pro-comunist, numit, din cauza relaţiilor sale cu autorităţile înscăunate cu forţa de armata sovietică, "patriarhul roşu". Ulterior, pronia dumnezeiască s-a arătat a lucra pe căi necunoscute oamenilor, căci patriarhul Justinian a fost providenţial pentru Biserica noastră, sprijinindu-i pe toţi preoţii pe care autorităţile atee i-au persecutat în lagăre şi închisori.
În 1986, după ce fusese între timp Mitropolit al Olteniei şi apoi al Moldovei, a fost înscăunat Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Contestatarii Prea Fericirii Sale se referă mai ales la perioada aceasta pentru a-i pune în cârcă actele de supunere faţă de regimul comunist. Patriarhul Teoctist a făcut, e adevărat, compromisuri. Privite dintr-o perspectivă angelică, deasupra vieţii de zi cu zi din România comunistă, scrisorile adresate puternicilor vremii sau aprobarea dată - cu inimă frântă, ce-i drept - pentru demolarea unor biserici, pot naşte o anumită reticenţă. Dincolo de acestea, rămân, atât de preţuite în zilele noastre, statisticile: au fost demolate 27 de biserici, în schimb au fost construite 100. Mânăstirile din nordul Moldovei şi nu doar ele au fost renovate de comunişti, făcându-l pe marele duhovnic, părintele Cleopa, să se închine spunând că necuratul a ajuns să-I construiască locaşuri lui Dumnezeu şi recunoscând astfel folosul pe care l-a avut, în cele din urmă, Biserica, ca o consecinţă a diplomaţiei Patriarhului. Gurile dornice de zavistie turuie mai departe, dar Putna, Bistriţa, Slatina şi alte locuri de rugăciune vestesc recunoştinţă. În plan cultural, lucrurile sunt şi mai clare. În România, sub păstorirea Prea Fericitului Teoctist, s-au tipărit mai multe lucrări teologice şi scrieri bisericeşti decât în Grecia, ţară ortodoxă liberă, unde creştinismul nu era condamnat de puterea civilă. Puţini ştiu că în 1988, la întâlnirea cu Patriarhul ecumenic Dimitrios, întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe Române a sugerat deschis faptul că Biserica, dacă i se garantează sprijin din Occident, este gata să-şi scoată fiii în stradă, împotriva regimului comunist.
Pe 10 ianuarie 1990, ca urmare a schimbării de regim politic, Patriarhul Teoctist s-a retras din scaun, în chip de pocăinţă, la mânăstirea Sinaia. Demisia Prea Fericirii Sale a fost acceptată de Sfântul Sinod, dar reacţia păstoriţilor, care, preoţi de mir, monahi, teologi, episcopi, credincioşi simpli, au trimis nenumărate scrisori şi rugăminţi pentru întoarcerea întâi-stătătorului Bisericii, a făcut Sfântul Sinod să-l recheme în scaun.
Perioada post-1989 s-a remarcat prin grijă pentru creşterea evlaviei, canonizările unor sfinţi importanţi şi, mai discret dar poate mai presus de multe alte lucruri, prin păstrarea echilibrului într-un climat nu odată tulbure. În 1992, Prea Fericitul Părinte Teoctist a făcut unul dintre cele mai importante lucruri ale pastoraţiei sale, reactivând, în ciuda opoziţiei violente a Moscovei, Mitropolia Basarabiei, desfiinţată abuziv de puterea sovietică.
Presa a vorbit mult despre vizita Papei, ca despre o mare realizare, dar puţini au ştiut că în ianuarie 1989, într-o escală la Roma, Patriarhul Teoctist a sfidat interdicţia autorităţilor române şi s-a întâlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea, discutând probleme ce au rămas până astăzi tăinuite.
Toate acestea vor fi consemnate de istorie. Până atunci vor fi rostite discursuri, vom vorbi, ca în atâtea alte rânduri, despre noi, sub pretextul de a-l evoca pe răposat, va curge cerneală, va curge venin. Dar în sânul Bisericii, în intimitatea şi căldura lăcaşurilor noastre de rugăciune, în bucurie şi durere, printre şoapte şi lacrimi, Prea Fericitul Patriarh Teoctist va rămâne, chiar şi mutat la cele veşnice, ceea ce a dorit să fie şi a fost în toţi aceşti ani: împreună-rugător către Preasfânta Treime. Dumnezeu să-l ierte, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor!
Monday, July 30, 2007
Monday, July 23, 2007
Canicula şi alte calamităţi: cauze, ieşiri
Principala realitate, preocupare şi plagă a românilor (şi nu numai a lor) în zilele acestea pare a fi canicula. Ziare, programe de ştiri radio şi tv, discuţii la colţ de stradă, toate vorbesc despre de căldura crâncenă, oamenii cad ca seceraţi pe stradă, recolta se usucă, nedumerirea lasă loc groazei. Se vorbeşte cu părută înţelepciune şi despre cauze, despre încălzirea globală, poluarea mediului, experienţe necunoscute ce clocesc în ascunzişurile serviciilor secrete. Toate acestea, de fapt, efecte la rândul lor, într-un lanţ cauzal în analiza căruia ne încăpăţânăm parcă să neglijăm cauza primordială.
De multe ori suntem dispuşi să dăm crezare scenariilor celor mai fanteziste, dar dacă cineva ne vorbeşte despre păcat îl privim ca pe un biet nebun, pierdut în ceţurile Evului Mediu. Numai în biserici se mai înalţă astăzi rugăciuni smerite în care recunoaştem păcatele noastre ca fiind pricina tuturor nenorocirilor ce par a ne copleşi. Încă şi unii dintre cei prezenţi acolo tind să vadă această exprimare ca pe una metaforică, eventual punând-o în legătură numai cu acele acţiuni inconştiente care au legătură directă, adică ştiinţific demonstrabilă, cu degradarea climei: industrializarea excesivă, accidentele de tip Cernobâl (sau mai recent Lvov) etc. Suntem toţi victimele unei orbiri ce caracterizează lumea modernă şi care se traduce printr-o teamă de a ne asuma responsabilităţile. Preferăm politica struţului. Viaţa noastră, ne spunem, este - mai mult sau mai puţin - în regulă. Suferim de pe urma iresponsabilităţii factorilor de decizie şi a fatalităţii.
Dacă pentru o clipă am deveni lucizi, am vedea însă fără mare efort esenţa problemei, care este de altfel mult mai gravă decât canicula. Climatul de promiscuitate din viaţa noastră publică şi privată, compromisurile morale înecate în alcool, calmante sau orice alte mijloace care ne ţin departe de confruntarea cu propriile conştiinţe, nepăsarea şi suficienţa au făcut din generaţiile noastre ilustrarea cea mai violentă a unui mod de gândire pentru care "legea junglei" este un dulce eufemism, pentru că suntem unii faţă de ceilalţi mai răi decât necuvântătoarele, am ajuns în plină filosofie a lui Sartre, pentru care "iadul sunt ceilalţi".
Despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, Ortodoxia nu vorbeşte în termenii juridici ai gândirii apusene, ci mai degrabă o vede ca pe o consecinţă directă a ruperii noastre de la sursa primordială a vieţii. Copilul care se rupe de la sânul mamei moare nu pentru că mama răzbunătoare îşi caută satisfacţia, ci din lipsa hranei indispensabile pentru viaţa trupească. Omul îndepărtat de Dumnezeu se usucă prin deconectare de la sursa vieţii. Într-un interviu cu Prea Sfinţitul Justinian Chira, episcop al Maramureşului şi Satmarului, realizat de Claudiu Târziu, ierarhul spune: "Dumnezeu este bunătatea şi răbdarea infinită, dar creaţia pedepseşte. Natura reacţionează şi pedepseşte înstrăinarea noastră de Dumnezeu. Când încălcăm legile lui Dumnezeu, toate stihiile naturii, ca nişte gardieni ai Domnului, se revoltă şi ne lovesc pentru a ne readuce la credinţă. Creaţia lui Dumnezeu Îl apără pe El de cuvântul nostru prost, de lipsa noastră de credinţă, de răutatea noastră, de înverşunarea noastră contra lui Dumnezeu. Când faptele noastre Îl neagă pe Dumnezeu, natura ne face să suferim consecinţele." Judecând chiar şi din această perspectivă, păcatele ne apar cu atât mai clar ca izvorul tuturor necazurilor ce se abat asupra noastră. Iar o privire asupra noastră şi a lumii în care trăim nu poate decât să confirme acest lucru.
Şi totuşi, ce putem face? Cum scăpăm? Sunt aici două planuri pe care trebuie să acţionăm, într-o aceeaşi direcţie unitară purificatoare. Când am avut fericirea să vorbesc câteva minute cu părintele Arsenie Papacioc şi m-am plâns de situaţia gravă a ţării, în special pe plan politic, mi-a spus simplu că singurul şi cel mai important lucru pe care îl putem face este la nivel personal, este să fim noi înşine mai aproape de Hristos, să ne căim de păcatele noastre şi să căutăm apropierea de Dumnezeu. Este aici o consonanţă deplină cu răspunsul dat de Sfântul Serafim de Sarov celui care îl întreba cum să facă pentru a-i mântui pe alţii: "Găseşte-ţi pacea şi mântuirea ta şi o mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău". Nu este o cugetare idealistă a unui om rupt de realitate: anii grei de puşcărie înduraţi de părintele Arsenie stau mărturie că a fost de la început în miezul acţiunii, în lupta pentru mântuirea ţării sale. Dar viaţa curată a unuia îi mântuie pe cei mulţi, după cum o mână de drepţi ar fi putut salva odinioară de la pieire Sodoma.
Al doilea plan este cel al vieţii publice, sau, dacă vreţi, al fiinţei noastre naţionale. Nu trăim izolaţi, ci în comunităţi, dintre care cea naţională are un rol aparte, şi suntem de aceea responsabili, pe lângă acţiunile noastre, şi de direcţia în care se mişcă neamul. Desigur, fiecare face ce poate în măsura locului său. Nu li se va cere călugărilor să preia frâiele politicii, nici poeţilor să formuleze soluţii în privinţa politicii externe. Dar tuturor ni se cere o dragoste rugătoare faţă de neamul nostru şi o conştientizare a păcatelor lui, pentru a putea pune umărul la căinţa colectivă şi la ridicarea naţiunii, altfel făcându-ne părtaşi la păcatele şi căderea ei.
Mă gândesc la două exemple ilustrative. Unul ţine de ce facem la noi acasă, al doilea de relaţiile noastre cu alţii. La Roşia Montană se pune la cale de ani de zile un proiect prin care, pentru un profit gras, urmează să fie otrăvit mediul şi ucisă o regiune. Biserica ia poziţie, ONG-urile se revoltă, se împart fluturaşi şi se fac concerte... Şi în acest timp campania continuă, oameni care în anii 60 făceau pe apostolii libertăţii (Florian Pittiş) îşi împrumută vocea pentru reclame în folosul exploatării cu cianură, iar televiziunea publică, sponsorizată parţial de banii noştri, le difuzează fără nici un fel de scrupule. Faptul că acolo continuă distrugerea este semnul neputinţei noastre. Al nepăsării. Şi dacă nu ne vom mobiliza şi nu vom face mai mult decât până acum, lucrurile vor merge mai departe în aceeaşi direcţie. Luarea de poziţie recentă a Mitropolitului Bartolomeu Anania este un prim semn că nu toată lumea doarme. Să sperăm că nu va fi doar o voce izolată în această problemă care - poate întâmplător sau mai degrabă deloc! - are legătură directă cu mediul.
Pe plan extern, inconsecvenţa şi slugărnicia în faţa Uniunii Europene ne fac, mai nou, să aprobăm ciuntirea Serbiei prin decizia de independenţă a provinciei Kosovo. Adică să lovim într-un loc sfânt al Ortodoxiei răsăritene, de dragul unor interese ale puternicilor zilei, susţinute de propagandă mincinoasă şi crime odioase, ce folosesc războiul cel dintre noi pentru a ne subjuga vrăjmaşilor nevăzuţi... şi văzuţi. Fie şi o luare de poziţie înseamnă astăzi mai mult decât tăcerea noastră vinovată.
O caricatură dintr-un ziar central arăta disperarea unui om în faţa codului roşu şi singura soluţie de avarie pe care acesta o mai întrevedea: o icoană. Ironic sau nu, caricaturistul a schiţat cel mai simplu şi evident adevăr. Nu este însă suficient să spunem "Doamne! Doamne!" Dacă vrem să fim ai lui Hristos, trebuie "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Formulă sintetică ce arată implicarea noastră la nivel personal şi comunitar. Altfel, rămânem ai fatalităţii, ai responsabilităţii delegate şi ai ridicatului din umeri. Şi în cele din urmă ai lipsei de sens ce se tâlcuieşte moarte.
Poate unii vor râde de aceste cuvinte. După ce însă vom fi terminat de râs, de plâns, de tânguit şi de privit în gol, fie ca măcar în ceasul al doisprezecelea să ne amintim să ne rugăm. Neîncetat.
De multe ori suntem dispuşi să dăm crezare scenariilor celor mai fanteziste, dar dacă cineva ne vorbeşte despre păcat îl privim ca pe un biet nebun, pierdut în ceţurile Evului Mediu. Numai în biserici se mai înalţă astăzi rugăciuni smerite în care recunoaştem păcatele noastre ca fiind pricina tuturor nenorocirilor ce par a ne copleşi. Încă şi unii dintre cei prezenţi acolo tind să vadă această exprimare ca pe una metaforică, eventual punând-o în legătură numai cu acele acţiuni inconştiente care au legătură directă, adică ştiinţific demonstrabilă, cu degradarea climei: industrializarea excesivă, accidentele de tip Cernobâl (sau mai recent Lvov) etc. Suntem toţi victimele unei orbiri ce caracterizează lumea modernă şi care se traduce printr-o teamă de a ne asuma responsabilităţile. Preferăm politica struţului. Viaţa noastră, ne spunem, este - mai mult sau mai puţin - în regulă. Suferim de pe urma iresponsabilităţii factorilor de decizie şi a fatalităţii.
Dacă pentru o clipă am deveni lucizi, am vedea însă fără mare efort esenţa problemei, care este de altfel mult mai gravă decât canicula. Climatul de promiscuitate din viaţa noastră publică şi privată, compromisurile morale înecate în alcool, calmante sau orice alte mijloace care ne ţin departe de confruntarea cu propriile conştiinţe, nepăsarea şi suficienţa au făcut din generaţiile noastre ilustrarea cea mai violentă a unui mod de gândire pentru care "legea junglei" este un dulce eufemism, pentru că suntem unii faţă de ceilalţi mai răi decât necuvântătoarele, am ajuns în plină filosofie a lui Sartre, pentru care "iadul sunt ceilalţi".
Despre pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcate, Ortodoxia nu vorbeşte în termenii juridici ai gândirii apusene, ci mai degrabă o vede ca pe o consecinţă directă a ruperii noastre de la sursa primordială a vieţii. Copilul care se rupe de la sânul mamei moare nu pentru că mama răzbunătoare îşi caută satisfacţia, ci din lipsa hranei indispensabile pentru viaţa trupească. Omul îndepărtat de Dumnezeu se usucă prin deconectare de la sursa vieţii. Într-un interviu cu Prea Sfinţitul Justinian Chira, episcop al Maramureşului şi Satmarului, realizat de Claudiu Târziu, ierarhul spune: "Dumnezeu este bunătatea şi răbdarea infinită, dar creaţia pedepseşte. Natura reacţionează şi pedepseşte înstrăinarea noastră de Dumnezeu. Când încălcăm legile lui Dumnezeu, toate stihiile naturii, ca nişte gardieni ai Domnului, se revoltă şi ne lovesc pentru a ne readuce la credinţă. Creaţia lui Dumnezeu Îl apără pe El de cuvântul nostru prost, de lipsa noastră de credinţă, de răutatea noastră, de înverşunarea noastră contra lui Dumnezeu. Când faptele noastre Îl neagă pe Dumnezeu, natura ne face să suferim consecinţele." Judecând chiar şi din această perspectivă, păcatele ne apar cu atât mai clar ca izvorul tuturor necazurilor ce se abat asupra noastră. Iar o privire asupra noastră şi a lumii în care trăim nu poate decât să confirme acest lucru.
Şi totuşi, ce putem face? Cum scăpăm? Sunt aici două planuri pe care trebuie să acţionăm, într-o aceeaşi direcţie unitară purificatoare. Când am avut fericirea să vorbesc câteva minute cu părintele Arsenie Papacioc şi m-am plâns de situaţia gravă a ţării, în special pe plan politic, mi-a spus simplu că singurul şi cel mai important lucru pe care îl putem face este la nivel personal, este să fim noi înşine mai aproape de Hristos, să ne căim de păcatele noastre şi să căutăm apropierea de Dumnezeu. Este aici o consonanţă deplină cu răspunsul dat de Sfântul Serafim de Sarov celui care îl întreba cum să facă pentru a-i mântui pe alţii: "Găseşte-ţi pacea şi mântuirea ta şi o mulţime de oameni se vor mântui în jurul tău". Nu este o cugetare idealistă a unui om rupt de realitate: anii grei de puşcărie înduraţi de părintele Arsenie stau mărturie că a fost de la început în miezul acţiunii, în lupta pentru mântuirea ţării sale. Dar viaţa curată a unuia îi mântuie pe cei mulţi, după cum o mână de drepţi ar fi putut salva odinioară de la pieire Sodoma.
Al doilea plan este cel al vieţii publice, sau, dacă vreţi, al fiinţei noastre naţionale. Nu trăim izolaţi, ci în comunităţi, dintre care cea naţională are un rol aparte, şi suntem de aceea responsabili, pe lângă acţiunile noastre, şi de direcţia în care se mişcă neamul. Desigur, fiecare face ce poate în măsura locului său. Nu li se va cere călugărilor să preia frâiele politicii, nici poeţilor să formuleze soluţii în privinţa politicii externe. Dar tuturor ni se cere o dragoste rugătoare faţă de neamul nostru şi o conştientizare a păcatelor lui, pentru a putea pune umărul la căinţa colectivă şi la ridicarea naţiunii, altfel făcându-ne părtaşi la păcatele şi căderea ei.
Mă gândesc la două exemple ilustrative. Unul ţine de ce facem la noi acasă, al doilea de relaţiile noastre cu alţii. La Roşia Montană se pune la cale de ani de zile un proiect prin care, pentru un profit gras, urmează să fie otrăvit mediul şi ucisă o regiune. Biserica ia poziţie, ONG-urile se revoltă, se împart fluturaşi şi se fac concerte... Şi în acest timp campania continuă, oameni care în anii 60 făceau pe apostolii libertăţii (Florian Pittiş) îşi împrumută vocea pentru reclame în folosul exploatării cu cianură, iar televiziunea publică, sponsorizată parţial de banii noştri, le difuzează fără nici un fel de scrupule. Faptul că acolo continuă distrugerea este semnul neputinţei noastre. Al nepăsării. Şi dacă nu ne vom mobiliza şi nu vom face mai mult decât până acum, lucrurile vor merge mai departe în aceeaşi direcţie. Luarea de poziţie recentă a Mitropolitului Bartolomeu Anania este un prim semn că nu toată lumea doarme. Să sperăm că nu va fi doar o voce izolată în această problemă care - poate întâmplător sau mai degrabă deloc! - are legătură directă cu mediul.
Pe plan extern, inconsecvenţa şi slugărnicia în faţa Uniunii Europene ne fac, mai nou, să aprobăm ciuntirea Serbiei prin decizia de independenţă a provinciei Kosovo. Adică să lovim într-un loc sfânt al Ortodoxiei răsăritene, de dragul unor interese ale puternicilor zilei, susţinute de propagandă mincinoasă şi crime odioase, ce folosesc războiul cel dintre noi pentru a ne subjuga vrăjmaşilor nevăzuţi... şi văzuţi. Fie şi o luare de poziţie înseamnă astăzi mai mult decât tăcerea noastră vinovată.
O caricatură dintr-un ziar central arăta disperarea unui om în faţa codului roşu şi singura soluţie de avarie pe care acesta o mai întrevedea: o icoană. Ironic sau nu, caricaturistul a schiţat cel mai simplu şi evident adevăr. Nu este însă suficient să spunem "Doamne! Doamne!" Dacă vrem să fim ai lui Hristos, trebuie "pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Formulă sintetică ce arată implicarea noastră la nivel personal şi comunitar. Altfel, rămânem ai fatalităţii, ai responsabilităţii delegate şi ai ridicatului din umeri. Şi în cele din urmă ai lipsei de sens ce se tâlcuieşte moarte.
Poate unii vor râde de aceste cuvinte. După ce însă vom fi terminat de râs, de plâns, de tânguit şi de privit în gol, fie ca măcar în ceasul al doisprezecelea să ne amintim să ne rugăm. Neîncetat.
Thursday, July 19, 2007
Lacrimi şi muzică
Astăzi, Grigore Cartianu publică un excelent articol în "Evenimentul zilei". Îl puteţi citi aici:
http://www.evz.ro/article.php?artid=314613
Nu intrăm în detalii despre ce e bun şi ce e rău la Rolling Stones. O muzică uneori simplistă, uneori sălbatică, alteori pur şi simplu foarte frumoasă, suprapusă peste o viaţă care printre momentele de căldură umană a strecurat cele mai abominabile excese.
Şi totuşi, rămâne cântecul. Care ne mângâie fără să ne gândim prea mult la căile întortocheate ale celui ce cântă. Fără pretenţii. "It's only rock'n'roll".
Tulburătoare paralela lui Cartianu: "Praga cântă în ritmurile lui 'Satisfaction'./ Bucureştiul plânge în Piaţa Universităţii".
Şi totuşi, "fericiţi cei ce plâng".
http://www.evz.ro/article.php?artid=314613
Nu intrăm în detalii despre ce e bun şi ce e rău la Rolling Stones. O muzică uneori simplistă, uneori sălbatică, alteori pur şi simplu foarte frumoasă, suprapusă peste o viaţă care printre momentele de căldură umană a strecurat cele mai abominabile excese.
Şi totuşi, rămâne cântecul. Care ne mângâie fără să ne gândim prea mult la căile întortocheate ale celui ce cântă. Fără pretenţii. "It's only rock'n'roll".
Tulburătoare paralela lui Cartianu: "Praga cântă în ritmurile lui 'Satisfaction'./ Bucureştiul plânge în Piaţa Universităţii".
Şi totuşi, "fericiţi cei ce plâng".
Friday, July 6, 2007
Oraşul meu
Oboseala îmi apasă genele. Privesc încă o dată în urmă. Lumini şi străzi întunecate. Vineri seara.
Ca un organism viu – comparaţie folosită de nenumărate ori şi încă grăitoare – oraşul meu natal respiră aerul veacului în veşmântul său pestriţ, ca unul dintre locuitorii săi, rătăcind din stradă în stradă într-o perpetuă metamorfoză. Pe străzi fără lumină sau cu un bec chior într-un colţ, ca un străin rătăcit, păşeşte nesigur către case şi ele slab luminate, toropite de căldura sufocantă a zilei şi tulburate când şi când de miasme sau de îndepărtate strigăte nocturne. Zgomotul sfârşitului de săptămână, vorbirea neîncetată, cuvintele fără sens îneacă singurătatea şi goliciunea, copleşitoare, ca o carie ce mănâncă pe nesimţite temeliile unei aşezări fantasmagorice, în aşteptarea unui semn nevăzut pentru a o lăsa pustie şi ruinată. Oraşul meu plin ochi e din ce în ce mai pustiu, iar adunarea oamenilor maschează stângaci singurătatea apăsătoare.
Undeva, ascuns printre tufe uşor înmiresmate şi ziduri acoperite de iederă, oraşul meu rememorează încă vremurile gloriei sale demult apuse. La mică depărtare de tumultul veacului prostesc şi searbăd, zăboveşte în câte un salon cu pian, ca un bătrân privind pierdut pereţii înalţi acoperiţi cu tablouri şi fotografii de epocă, pe acordurile ce răsună în surdină de pe un disc zgâriat. Îşi aminteşte cum odinioară aici se dansa, sau se vorbea cu vocea ridicată despre probleme grave şi frivolităţi adânci, mereu şi mereu, până când toate au dispărut şi au lăsat loc stratului gros de praf de pe mobilă şi suflete.
Oraşul meu e bătut, nimicit, transformat. E minţit, lăudat, dărâmat şi schilodit. Şi e încă aici, neştiind încotro să se îndrepte, greu de povara unor zile care se urăsc între ele şi se îmbrăţişează în el.
Păşeşte tăcut în baruri cu lumini difuze şi pe străzile strălucitoare, pline de maşini, printre tineri zgomotoşi, adulţi obosiţi de viaţă, firme luminoase şi vorbe mincinoase. Într-un colţ frumuseţe pângărită sub straturi groase de machiaj şi vorbe deşănţate şi ademenitoare, un pic mai încolo o mănăstire care plânge neîncetat, iar lacrimile ei de iubire adapă oraşul ars de febra deşertăciunii. Într-o casă, neştiut de nimeni, un eremit. Pe jos, căzut, un beţiv. În parcul ce încă respiră verdeaţă şi parfum de romantism târziu, unii lângă alţii, oameni care se iubesc dar mor singuri de teamă să o spună, tineri care se îmbrăţişează şi nu se iubesc nici măcar atât, câte un visător sau un cerşetor. Un cântec şi o înjurătură. O alee murdară şi un suflet curat. Singur.
Dacă un poet dintre cei vechi spunea că Parisul e Sodoma, oraşul meu e Horazinul, Betsaida, Capernaumul. De plâns pentru dragostea ce s-a răcit în el, dar călcat, uşor şi discret, de paşii nevăzuţi ai Fiului Fecioarei. Cu neodihna-i tulburată, ochii osteniţi, prins în mrejele dulceţii amăgitoare şi pierzătoare şi mângâiat, când şi când, de o blândă adiere de vânt.
Vineri seara. Bucureştii. Oraşul meu. Clocotind de problemele sale mari şi de mult mai însemnatele mărunţişuri ale locuitorului pierdut în el, singur şi uitat. Îl visez uneori curăţit prin foc. Îl plâng. Îl hulesc. Oraşul meu rătăcit pe care îl iubesc atât de mult.
Ca un organism viu – comparaţie folosită de nenumărate ori şi încă grăitoare – oraşul meu natal respiră aerul veacului în veşmântul său pestriţ, ca unul dintre locuitorii săi, rătăcind din stradă în stradă într-o perpetuă metamorfoză. Pe străzi fără lumină sau cu un bec chior într-un colţ, ca un străin rătăcit, păşeşte nesigur către case şi ele slab luminate, toropite de căldura sufocantă a zilei şi tulburate când şi când de miasme sau de îndepărtate strigăte nocturne. Zgomotul sfârşitului de săptămână, vorbirea neîncetată, cuvintele fără sens îneacă singurătatea şi goliciunea, copleşitoare, ca o carie ce mănâncă pe nesimţite temeliile unei aşezări fantasmagorice, în aşteptarea unui semn nevăzut pentru a o lăsa pustie şi ruinată. Oraşul meu plin ochi e din ce în ce mai pustiu, iar adunarea oamenilor maschează stângaci singurătatea apăsătoare.
Undeva, ascuns printre tufe uşor înmiresmate şi ziduri acoperite de iederă, oraşul meu rememorează încă vremurile gloriei sale demult apuse. La mică depărtare de tumultul veacului prostesc şi searbăd, zăboveşte în câte un salon cu pian, ca un bătrân privind pierdut pereţii înalţi acoperiţi cu tablouri şi fotografii de epocă, pe acordurile ce răsună în surdină de pe un disc zgâriat. Îşi aminteşte cum odinioară aici se dansa, sau se vorbea cu vocea ridicată despre probleme grave şi frivolităţi adânci, mereu şi mereu, până când toate au dispărut şi au lăsat loc stratului gros de praf de pe mobilă şi suflete.
Oraşul meu e bătut, nimicit, transformat. E minţit, lăudat, dărâmat şi schilodit. Şi e încă aici, neştiind încotro să se îndrepte, greu de povara unor zile care se urăsc între ele şi se îmbrăţişează în el.
Păşeşte tăcut în baruri cu lumini difuze şi pe străzile strălucitoare, pline de maşini, printre tineri zgomotoşi, adulţi obosiţi de viaţă, firme luminoase şi vorbe mincinoase. Într-un colţ frumuseţe pângărită sub straturi groase de machiaj şi vorbe deşănţate şi ademenitoare, un pic mai încolo o mănăstire care plânge neîncetat, iar lacrimile ei de iubire adapă oraşul ars de febra deşertăciunii. Într-o casă, neştiut de nimeni, un eremit. Pe jos, căzut, un beţiv. În parcul ce încă respiră verdeaţă şi parfum de romantism târziu, unii lângă alţii, oameni care se iubesc dar mor singuri de teamă să o spună, tineri care se îmbrăţişează şi nu se iubesc nici măcar atât, câte un visător sau un cerşetor. Un cântec şi o înjurătură. O alee murdară şi un suflet curat. Singur.
Dacă un poet dintre cei vechi spunea că Parisul e Sodoma, oraşul meu e Horazinul, Betsaida, Capernaumul. De plâns pentru dragostea ce s-a răcit în el, dar călcat, uşor şi discret, de paşii nevăzuţi ai Fiului Fecioarei. Cu neodihna-i tulburată, ochii osteniţi, prins în mrejele dulceţii amăgitoare şi pierzătoare şi mângâiat, când şi când, de o blândă adiere de vânt.
Vineri seara. Bucureştii. Oraşul meu. Clocotind de problemele sale mari şi de mult mai însemnatele mărunţişuri ale locuitorului pierdut în el, singur şi uitat. Îl visez uneori curăţit prin foc. Îl plâng. Îl hulesc. Oraşul meu rătăcit pe care îl iubesc atât de mult.
Subscribe to:
Posts (Atom)