...nu l-am vazut, dar numai din ce am citit cred ca va scutura un pic confortul mental in care ne complacem.
IARNA DEMOGRAFICA: DECLINUL FAMILIEI
(Titlu original: “Demographic Winter: Decline of the Human Family”)
Film documentar, SUA, 2007 | Regia: Rick Stout | Producator: Barry McLerran, Acuity Productions
Premiera in Romania - Vineri, 21 noiembrie 2008, ora 19.00, la Cinemateca Romana - sala Eforie/Jean Georgescu, strada Eforie nr. 2 (langa Politia Capitalei)
Prezinta: Dl. Vasile Ghetau, Profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Directorul Centrului de Studii Demografice al Academiei Romane
Organizatori si detinatori ai drepturilor de difuzare: Asociatia “Provita - pentru Nascuti si Nenascuti” Filiala Bucuresti, Asociatia “Alianta Familiilor din Romania”
Co-organizatori: Asociatia Altermedia, Infocon.ro
INTRAREA LIBERA. Filmul este subtitrat in limba romana.
—————–
SINOPSIS
Ce-ati face daca ati avea dovezi zdrobitoare si convingatoare, provenite de la savanti eminenti, economisti, politicieni si lideri civici si religiosi din 33 de tari, ca cel mai mare pericol cu care se confrunta lumea nu este supra-popularea, ci scaderea accentuata si imbatranirea populatiei?
Ce-ati face daca ati afla ca populatia Romaniei va scadea la 14-16 milioane in 2050 si la 8-9 milioane in 2100?
Ce-ati face daca ati afla care vor fi efectele acestei crize asupra felului de viata, obisnuintelor si sperantelor voastre pentru generatiile viitoare?
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” este primul dintr-o serie de documentare care exploreaza fiecare aspect al declinului demografic care deja se face simtit.
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” este filmul pe care adeptii corectitudinii politice, ai controlului populatiei, ecologistii radicali si promotorii “culturii mortii” n-ar vrea sa il vedeti.
“Iarna Demografica - Declinul Familiei” va dezvaluie consecintele dramatice ale stilului de viata “modern”, marcat de declinul familiei si al moralitatii, de banalizarea avortului si “normalizarea” homosexualitatii, de influenta otravitoare a majoritatii mass-media si a “culturii Hollywood” care inoculeaza egoismul, frivolitatea si fuga de responsabilitate.
Filmul va fi prezentat de dl. Vasile Ghetau, Profesor de Demografie la Facultatea de Sociologie a Universitatii Bucuresti si Directorul Centrului de Studii Demografice “Vladimir Trebici” al Academiei Romane. Domnia sa va vorbi si despre situatia demografica din Romania si masurile ce se impun a fi luate de urgenta de catre factorii de decizie, pentru a opri depopularea tarii. Conform previziunilor specialistilor in demografie, daca starea de fapt actuala nu se va schimba, pana in 2050 populatia Romaniei va scadea la 14-16 milioane, in timp ce, in anul 2100, Romania va mai avea doar 8-9 milioane de locuitori.
Inaintea proiectiei va fi prezentat si volumul “Razboiul impotriva populatiei: economia si ideologia controlului mondial al populatiei” de dr. Jacqueline Kasun, aparut in romaneste la Editura Provita Media, 2008. Cartea ofera o radiografie socanta a unei miscari care se foloseste de miliarde de dolari pentru a impune controlul populatiei la nivel global. Dr. Kasun este profesor de economie la Universitatea de Stat Humboldt din Arcata, California (SUA).
Tuesday, November 18, 2008
Monday, November 17, 2008
"Zeitgeist" sau panorama deşertăciunilor (II)
9/11
Partea a II-a „Zeitgeist”, „Întreaga lume e o scenă”, se ocupă cu un subiect îndelung dezbătut, evenimentele din 9 septembrie 2001 (9/11) din New York. Prin demonstraţii interesante şi adesea elocvente, sunt reluate cele arătate într-o anumită măsură de Michael Moore în „Fahrenheit 9/11”, dar mai detaliat de Noam Chomsky în cartea sa „9/11”. Chomsky, un renumit lingvist, este în acelaşi timp şi membru în organizaţia Human Rights Watch, şi exercită o critică foarte dură la adresa abuzurilor din politica americană. Viziunea lui este, desigur, una de stânga, însă argumentele pe care le aduce sunt în general extrase din fapte şi depăşesc cadrul ideologic. La fel ca şi cartea sus-amintită, „Zeitgeist” demonstrează că poziţia oficialităţilor americane în legătură cu evenimentele de la World Trade Center şi Pentagon este plină de neconcordanţe sau explicaţii de-a dreptul puerile. Scopul pentru care, conform filmului dar şi al altor cercetători ai evenimentelor, a fost provocată tragedia new-yorkeză, este reprezentat de găsirea unui pretext pentru instaurarea unui control din ce în ce mai rigid asupra cetăţenilor americani şi – prin ricoşeu – străini care intră în vreun fel în contact cu Statele Unite şi aliaţii, care duce în mod inevitabil spre sugrumarea libertăţii. Concluzia este extrem de plauzibilă, mai ales corelată cu diferitele luări de poziţii ale unor importanţi pioni de pe scena politică americană, susţinători ai intervenţiei brutale în viaţa statelor şi a propriilor cetăţeni, sub masca securităţii şi a apărării împotriva unor pericole de tipul terorismului. Fără a putea cunoaşte toate dedesubturile evenimentelor din 11 septembrie 2001, este evident că lucrurile nu s-au petrecut aşa cum ni le prezintă rapoartele oficiale. La fel de evident ca faptul că în Irak nu s-a găsit nici urmă de armament nuclear. Totodată, controalele s-au înăsprit atât în Statele Unite, cât şi în Europa, iar legislaţia evoluează într-o direcţie ce presupune limitarea drastică a libertăţilor individuale. În mod paradoxal, acest lucru a fost sesizat mult înaintea apariţiei „Zeitgeist”, şi semnalat în mai multe cercuri creştine, printre altele prin vocea unor călugări ortodocşi. De pildă, monahul Hristodul Aghioritul vorbeşte şi despre alte crize, ca pretexte pentru înăsprirea controlului asupra cetăţenilor: „În acest punct, criza artificială pe care o urmăreau şi-a atins scopul. Lumea a ajuns în punctul de a cere cu disperare o soluţie şi momentul ‚servirii’ sistemului celui mai totalitar, a celui mai lipsit de libertate şi a celui mai antidemocratic a sosit. Ba chiar sub forma de acadea.” Părintele din muntele Athos se referă la o situaţie existentă în Europa, care în contextul globalizant se aplică însă la fel de bine – ba chiar atinge o oarecare desăvârşire în control – în Statele Unite.
Este primul paradox al „Zeitgeist”: în prima parte este atacat violent şi cu false argumente creştinismul, pentru ca în a doua să fie scoase la iveală aspecte ale manipulării asupra cărora au atras atenţia adesea şi cercurile creştine.
Finanţe şi manipulare
Lucrurile nu se opresc aici, ci continuă în ultima parte a filmului, „Nu-i băga în seamă pe oamenii din spatele cortinei”. Desigur, nu am pregătirea economică necesară pentru a intra în detaliile celor dezvăluite aici. Dar încă o dată remarc că sunt foarte plauzibile, şi că asupra lor au atras atenţia şi alţii. Pe scurt, este vorba despre sforăriile făcute în domeniul finanţelor – aici în special al celor americane – prin banca centrală, care este în acelaşi timp unic fabricator de monedă şi instituţia care împrumută, cu dobândă, statul. Ne sunt înfăţişate câteva dintre personajele puternice ale acestei lumi (Rockefeller, Rothschild), precum şi crizele economice provocate intenţionat pentru a falimenta băncile mai mici şi pentru a ajunge, prin căi aparent cinstite, la împlinirea intereselor mârşave ale finanţiştilor. De la războaie extrem de profitabile, (Al Doilea Război Mondial, în care bancherii americani au finanţat ambele părţi, Vietnam, Kosovo, Irak etc.), până la un control total asupra populaţiei prin sistemul bancar, vedem un scenariu cu tentă apocaliptică al cărui ultim scop este, conform realizatorilor filmului, crearea unui guvern mondial care să aibă controlul absolut asupra fiecărui cetăţean. Repet, nu pot vorbi despre doza de adevăr cuprinsă în fiecare dintre argumentele luate separat, însă contextul general ne trimite spre o concluzie apropiată de cea a filmului. Guvernul unic care să instaureze „noua ordine mondială” (inscripţia „novus ordo seclorum” se găseşte şi pe bancnota de un dolar) este un vechi ideal al masoneriei şi nu numai şi, în viziune creştină, unul dintre paşii importanţi pentru instaurarea domniei lui antihrist. Iar finanţele sunt mijlocul cel mai sigur pentru a asigura o asemenea „unificare”.
Despre toate acestea se vorbeşte intens de câţiva ani buni în medii creştine şi în general religioase. De la articole panicarde până la analize lucide, aceste subiecte sunt la ordinea zilei în convorbirile duhovniceşti. Iată, de pildă, ce spune un stareţ rus, Antonie, comentând o viziune avută în anii 70: „Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele ‚minuni’ diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de ‚dacă’: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. (...)Cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes.” (sursa: http://www.razbointrucuvant.ro). Vedem dar că, în acest punct, dincolo de eventualele nuanţe date de argumentele faptice, cele spuse în film coincid cu semnalele de alarmă trase de diferite voci din lumea creştină. Personal, reţin din această a treia parte a „Zeitgeist” un discurs al unui personaj public care înfierează manipularea prin mass media şi spălarea permanentă a creierelor, în încercarea de a avea controlul facil asupra unor mase needucate şi inculte, discurs ale cărui puncte principale pot fi însuşite cu uşurinţă de orice predicator creştin.
De aici începe de fapt analiza mizei acestui film. Prima parte şi următoarele două se bat cap în cap şi creează o contradicţie majoră. Tocmai oamenii educaţi şi informaţi despre care se vorbeşte spre sfârşitul „Zeitgeist” nu vor înghiţi niciodată falsurile şi minciunile din prima parte. Lucrul s-a demonstrat şi în practică. Atei oneşti, cu bază intelectuală – inclusiv unul dintre cei care au comentat pe acest blog – recunosc cu uşurinţă aţa albă cu care sunt cusute pseudo-argumentele anticreştine de la începutul filmului. Dincolo de orientarea ideologică a oricui, lucrurile nu stau în picioare şi nu pot sluji ca bază de pornire într-o discuţie intelectuală. Şi atunci de unde alăturarea aceasta ciudată?
Interpretare, reacţii, concluzii
Pentru a încerca să înţelegem, trebuie să închidem cercul şi să revenim la cadrul general care apare din nou în concluzia filmului. Se spune aici că oamenii sunt manipulaţi prin minciuni ca religia şi patriotismul (în ce măsură un sentiment poate fi o minciună e de asemenea discutabil, dar nu intru în amănunte), prin care sunt duşi orbeşte către sclavie. Soluţia ar fi refacerea legăturii cu natura şi regăsirea puterii personale ce se ascunde în fiecare om. În cele din urmă, principiul este cel de autodeificare, de om care se face pe el însuşi zeu, adică baza luciferismului, aşa cum se regăseşte în Sfânta Scriptură, în momentul în care diavolul îi spune Evei: „Dumnezeu ştie că’n ziua’n care veţi mânca din el (din pomul vieţii – n. n.) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3, 5). Aceasta este analiza teologică. La nivelul reacţiilor pe care le poate genera „Zeitgeist” în rândul privitorilor neavizaţi, vorbim despre trei variante. Sunt cei care, convinşi de falsul afirmaţiilor din prima parte a filmului nu le vor lua în seamă nici pe celelalte două. Alţii, dimpotrivă, sesizând filonul de adevăr al acestora din urmă, le vor lua de bune şi pe cele spuse de pe creştinism. Tehnica cea mai folosită pentru compromiterea unui adevăr este amestecarea lui cu cele mai monstruoase minciuni. Cei mai numeroşi însă vor fi cei pe care confuzia îi va paraliza. Omul de astăzi, dependent în mare parte de mass media, este bombardat din toate părţile cu informaţii contradictorii, atât de multe încât la un moment dat, orice adevăr i-ai pune pe masă, fie el şi şocant, nu reuşeşte decât să-i sporească nedumerirea. Frica în faţa unor dezvăluiri fără îndoială tulburătoare, neîncrederea, necunoaşterea, îl transformă pe orice om în fiinţă neputincioasă, retrasă în sine, care văzând că nu poate lupta împotriva minciunii şi a opresiunii de tot felul se limitează la viaţa vegetativă definită de un minim confort şi de dorinţa de supravieţuire. „Mai bine rob şi viu decât liber şi mort” devine definiţia modului său de viaţă. Am cunoscut câţiva oameni fascinaţi de „Zeitgeist”, care credeau cu tărie toate cele spuse în film. De fapt, ei m-au determinat să scriu aceste rânduri. Niciunul nu vedea însă soluţii concrete, niciunul nu avea reacţie, pentru simplul motiv că nu-şi putea imagina nici o reacţie utilă. Cei lipsiţi de privire critică ajung să devină sclavii pasivi ai sistemului pe care filmul pare că l-ar denunţa în părţile a doua şi a treia. Fie că duce spre panteism şi contopirea cu natura din învăţăturile orientale – şi care este în cele din urmă o anulare totală a personalităţii – sau către o lipsă de reacţie determinată de frică, „Zeitgeist” este cu adevărat rezultatul unui duh al timpurilor noastre, spiritul confuziei şi amestecului numit tată al minciunii şi stăpânitor al acestui veac.
Partea a II-a „Zeitgeist”, „Întreaga lume e o scenă”, se ocupă cu un subiect îndelung dezbătut, evenimentele din 9 septembrie 2001 (9/11) din New York. Prin demonstraţii interesante şi adesea elocvente, sunt reluate cele arătate într-o anumită măsură de Michael Moore în „Fahrenheit 9/11”, dar mai detaliat de Noam Chomsky în cartea sa „9/11”. Chomsky, un renumit lingvist, este în acelaşi timp şi membru în organizaţia Human Rights Watch, şi exercită o critică foarte dură la adresa abuzurilor din politica americană. Viziunea lui este, desigur, una de stânga, însă argumentele pe care le aduce sunt în general extrase din fapte şi depăşesc cadrul ideologic. La fel ca şi cartea sus-amintită, „Zeitgeist” demonstrează că poziţia oficialităţilor americane în legătură cu evenimentele de la World Trade Center şi Pentagon este plină de neconcordanţe sau explicaţii de-a dreptul puerile. Scopul pentru care, conform filmului dar şi al altor cercetători ai evenimentelor, a fost provocată tragedia new-yorkeză, este reprezentat de găsirea unui pretext pentru instaurarea unui control din ce în ce mai rigid asupra cetăţenilor americani şi – prin ricoşeu – străini care intră în vreun fel în contact cu Statele Unite şi aliaţii, care duce în mod inevitabil spre sugrumarea libertăţii. Concluzia este extrem de plauzibilă, mai ales corelată cu diferitele luări de poziţii ale unor importanţi pioni de pe scena politică americană, susţinători ai intervenţiei brutale în viaţa statelor şi a propriilor cetăţeni, sub masca securităţii şi a apărării împotriva unor pericole de tipul terorismului. Fără a putea cunoaşte toate dedesubturile evenimentelor din 11 septembrie 2001, este evident că lucrurile nu s-au petrecut aşa cum ni le prezintă rapoartele oficiale. La fel de evident ca faptul că în Irak nu s-a găsit nici urmă de armament nuclear. Totodată, controalele s-au înăsprit atât în Statele Unite, cât şi în Europa, iar legislaţia evoluează într-o direcţie ce presupune limitarea drastică a libertăţilor individuale. În mod paradoxal, acest lucru a fost sesizat mult înaintea apariţiei „Zeitgeist”, şi semnalat în mai multe cercuri creştine, printre altele prin vocea unor călugări ortodocşi. De pildă, monahul Hristodul Aghioritul vorbeşte şi despre alte crize, ca pretexte pentru înăsprirea controlului asupra cetăţenilor: „În acest punct, criza artificială pe care o urmăreau şi-a atins scopul. Lumea a ajuns în punctul de a cere cu disperare o soluţie şi momentul ‚servirii’ sistemului celui mai totalitar, a celui mai lipsit de libertate şi a celui mai antidemocratic a sosit. Ba chiar sub forma de acadea.” Părintele din muntele Athos se referă la o situaţie existentă în Europa, care în contextul globalizant se aplică însă la fel de bine – ba chiar atinge o oarecare desăvârşire în control – în Statele Unite.
Este primul paradox al „Zeitgeist”: în prima parte este atacat violent şi cu false argumente creştinismul, pentru ca în a doua să fie scoase la iveală aspecte ale manipulării asupra cărora au atras atenţia adesea şi cercurile creştine.
Finanţe şi manipulare
Lucrurile nu se opresc aici, ci continuă în ultima parte a filmului, „Nu-i băga în seamă pe oamenii din spatele cortinei”. Desigur, nu am pregătirea economică necesară pentru a intra în detaliile celor dezvăluite aici. Dar încă o dată remarc că sunt foarte plauzibile, şi că asupra lor au atras atenţia şi alţii. Pe scurt, este vorba despre sforăriile făcute în domeniul finanţelor – aici în special al celor americane – prin banca centrală, care este în acelaşi timp unic fabricator de monedă şi instituţia care împrumută, cu dobândă, statul. Ne sunt înfăţişate câteva dintre personajele puternice ale acestei lumi (Rockefeller, Rothschild), precum şi crizele economice provocate intenţionat pentru a falimenta băncile mai mici şi pentru a ajunge, prin căi aparent cinstite, la împlinirea intereselor mârşave ale finanţiştilor. De la războaie extrem de profitabile, (Al Doilea Război Mondial, în care bancherii americani au finanţat ambele părţi, Vietnam, Kosovo, Irak etc.), până la un control total asupra populaţiei prin sistemul bancar, vedem un scenariu cu tentă apocaliptică al cărui ultim scop este, conform realizatorilor filmului, crearea unui guvern mondial care să aibă controlul absolut asupra fiecărui cetăţean. Repet, nu pot vorbi despre doza de adevăr cuprinsă în fiecare dintre argumentele luate separat, însă contextul general ne trimite spre o concluzie apropiată de cea a filmului. Guvernul unic care să instaureze „noua ordine mondială” (inscripţia „novus ordo seclorum” se găseşte şi pe bancnota de un dolar) este un vechi ideal al masoneriei şi nu numai şi, în viziune creştină, unul dintre paşii importanţi pentru instaurarea domniei lui antihrist. Iar finanţele sunt mijlocul cel mai sigur pentru a asigura o asemenea „unificare”.
Despre toate acestea se vorbeşte intens de câţiva ani buni în medii creştine şi în general religioase. De la articole panicarde până la analize lucide, aceste subiecte sunt la ordinea zilei în convorbirile duhovniceşti. Iată, de pildă, ce spune un stareţ rus, Antonie, comentând o viziune avută în anii 70: „Ce prezintă, în sine, banii actuali? O înşelare, o fantomă, o iluzie, ca şi acele ‚minuni’ diabolice. Toată tehnica produsă devine ceva semnificativ doar în prezenţa a o mulţime de ‚dacă’: dacă este combustibil, dacă sunt piese de schimb etc. (...)Cea mai mare parte de bani se păstrează fie la bancă, fie în hârtii de valoare. Vor dispărea aceste bănci, vor da faliment, ca să poată fi îngenuncheaţi oamenii. Vor dispărea într-o clipită; asemenea repetiţii au mai avut loc şi cu destul succes.” (sursa: http://www.razbointrucuvant.ro). Vedem dar că, în acest punct, dincolo de eventualele nuanţe date de argumentele faptice, cele spuse în film coincid cu semnalele de alarmă trase de diferite voci din lumea creştină. Personal, reţin din această a treia parte a „Zeitgeist” un discurs al unui personaj public care înfierează manipularea prin mass media şi spălarea permanentă a creierelor, în încercarea de a avea controlul facil asupra unor mase needucate şi inculte, discurs ale cărui puncte principale pot fi însuşite cu uşurinţă de orice predicator creştin.
De aici începe de fapt analiza mizei acestui film. Prima parte şi următoarele două se bat cap în cap şi creează o contradicţie majoră. Tocmai oamenii educaţi şi informaţi despre care se vorbeşte spre sfârşitul „Zeitgeist” nu vor înghiţi niciodată falsurile şi minciunile din prima parte. Lucrul s-a demonstrat şi în practică. Atei oneşti, cu bază intelectuală – inclusiv unul dintre cei care au comentat pe acest blog – recunosc cu uşurinţă aţa albă cu care sunt cusute pseudo-argumentele anticreştine de la începutul filmului. Dincolo de orientarea ideologică a oricui, lucrurile nu stau în picioare şi nu pot sluji ca bază de pornire într-o discuţie intelectuală. Şi atunci de unde alăturarea aceasta ciudată?
Interpretare, reacţii, concluzii
Pentru a încerca să înţelegem, trebuie să închidem cercul şi să revenim la cadrul general care apare din nou în concluzia filmului. Se spune aici că oamenii sunt manipulaţi prin minciuni ca religia şi patriotismul (în ce măsură un sentiment poate fi o minciună e de asemenea discutabil, dar nu intru în amănunte), prin care sunt duşi orbeşte către sclavie. Soluţia ar fi refacerea legăturii cu natura şi regăsirea puterii personale ce se ascunde în fiecare om. În cele din urmă, principiul este cel de autodeificare, de om care se face pe el însuşi zeu, adică baza luciferismului, aşa cum se regăseşte în Sfânta Scriptură, în momentul în care diavolul îi spune Evei: „Dumnezeu ştie că’n ziua’n care veţi mânca din el (din pomul vieţii – n. n.) vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca nişte Dumnezei, cunoscând binele şi răul” (Facerea 3, 5). Aceasta este analiza teologică. La nivelul reacţiilor pe care le poate genera „Zeitgeist” în rândul privitorilor neavizaţi, vorbim despre trei variante. Sunt cei care, convinşi de falsul afirmaţiilor din prima parte a filmului nu le vor lua în seamă nici pe celelalte două. Alţii, dimpotrivă, sesizând filonul de adevăr al acestora din urmă, le vor lua de bune şi pe cele spuse de pe creştinism. Tehnica cea mai folosită pentru compromiterea unui adevăr este amestecarea lui cu cele mai monstruoase minciuni. Cei mai numeroşi însă vor fi cei pe care confuzia îi va paraliza. Omul de astăzi, dependent în mare parte de mass media, este bombardat din toate părţile cu informaţii contradictorii, atât de multe încât la un moment dat, orice adevăr i-ai pune pe masă, fie el şi şocant, nu reuşeşte decât să-i sporească nedumerirea. Frica în faţa unor dezvăluiri fără îndoială tulburătoare, neîncrederea, necunoaşterea, îl transformă pe orice om în fiinţă neputincioasă, retrasă în sine, care văzând că nu poate lupta împotriva minciunii şi a opresiunii de tot felul se limitează la viaţa vegetativă definită de un minim confort şi de dorinţa de supravieţuire. „Mai bine rob şi viu decât liber şi mort” devine definiţia modului său de viaţă. Am cunoscut câţiva oameni fascinaţi de „Zeitgeist”, care credeau cu tărie toate cele spuse în film. De fapt, ei m-au determinat să scriu aceste rânduri. Niciunul nu vedea însă soluţii concrete, niciunul nu avea reacţie, pentru simplul motiv că nu-şi putea imagina nici o reacţie utilă. Cei lipsiţi de privire critică ajung să devină sclavii pasivi ai sistemului pe care filmul pare că l-ar denunţa în părţile a doua şi a treia. Fie că duce spre panteism şi contopirea cu natura din învăţăturile orientale – şi care este în cele din urmă o anulare totală a personalităţii – sau către o lipsă de reacţie determinată de frică, „Zeitgeist” este cu adevărat rezultatul unui duh al timpurilor noastre, spiritul confuziei şi amestecului numit tată al minciunii şi stăpânitor al acestui veac.
Tuesday, November 11, 2008
Primul meu premiu literar
Anul acesta, în cadrul festivalului franco-român East West Fest, a fost organizat şi concursul de literatură şi fotografie Forever Young. La prima secţiune juriul m-a desemnat câştigător. Iată nuvela cu care am participat.
FRAGMENTE DESPRE NIMIC
Într-o zi de decembrie, acum şase ani, liniştea oraşului Veren a fost tulburată de concertul unui nou grup rock: Nihil. Fără să fie nici pe departe cei mai talentaţi muzicieni care au cântat pe scenele underground, membrii formaţiei erau fără îndoială cei mai zgomotoşi. În plus, aspectul vizual al show-ului a fost atât de şocant, în special prin atitudinea violentă şi autodistructivă a solistului vocal, încât ecourile nu s-au stins nici până astăzi. Însă nimeni dintre cei care au asistat la concert nu bănuia că atunci se năştea o legendă: legenda lui Timothy Lostfound.
J. T., manager al grupului Nihil:
„Ei bine, deşi în cei cinci ani de existenţă Nihil am fost aproape permanent în prezenţa lui Tim, de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre el îmi vine greu. Era atât de... cum să spun... atât de elocvent prin tot ce făcea, încât cuvintele nu-şi mai au rostul. Avem cu toţii gânduri, principii... să le zicem o viziune a vieţii. Dar Tim îşi trăia convingerile până la cele mai extreme consecinţe. Dacă vedea într-o expoziţie un tablou care nu-i plăcea se ducea şi-l făcea praf sub ochii vizitatorilor. Şi aş putea da şi o mulţime de alte exemple. Nu exista în el nici prefăcătorie, nici diplomaţie, nici reţinere.”
James Layper, ziarist:
„Eram destul de familiarizat cu scena underground şi înainte să îl cunosc pe Tim, însă pot spune că el mi-a schimbat radical modul de înţelegere a muzicii, poate chiar a vieţii. Un interviu cu el devenea de fiecare dată o aventură, din cauză că era atât de imprevizibil. Odată, în timp ce stăteam de vorbă, la televizor a apărut primul-ministru, într-un show dulceag şi ieftin, ţinându-şi nevasta de braţ, cu copiii lângă ei. Când i-a văzut, Tim a început să urle: ‘Uite! Toţi mă frecaţi cu modul meu de viaţă! Ce aţi fi vrut, să ajung ca ăştia, care se mint pe ei în aşa hal că habar n-au cine sunt şi au pretenţia să ne îndrume pe noi. Dacă mama şi tata mi-ar fi oferit asemenea oameni drept model, i-aş fi omorât pe amândoi!’ Apoi a luat o vază şi a făcut televizorul ţăndări. În câteva rânduri a sărit să mă bată şi pe mine, iar odată chiar m-am ales cu buza spartă. Vă imaginaţi deci că între noi cu greu putea fi vorba de prietenia care se leagă uneori între ziarişti şi cei despre care scriu. Cred că între noi se născuse o relaţie de iubire/ură care a rămas neschimbată până la sfârşit.”
*
Pe parcursul scurtei sale activităţi, grupul Nihil s-a identificat într-o asemenea măsură cu Timothy Lostfound, încât desfiinţarea lui după dispariţia acestuia le-a apărut tuturor ca un lucru firesc. Astăzi, ceilalţi doi membri, Saul Gregory şi John Kenneth au renunţat complet la activitatea scenică. Primul locuieşte într-o căsuţă retrasă şi ajută din când în când la producţia unor albume underground. Pare un om cu totul schimbat, însă când vorbeşte despre anii petrecuţi în Nihil, pare transpus într-o altă vreme.
Reporter: Spune-mi cum a început totul.
Saul: Ceea ce puţină lume ştie este că la început Tim nu făcea parte din grup. John şi cu mine ne apucasem de cântat şi înregistrasem câteva piese, însă nu găsisem vocea potrivită. Aşa că am organizat un fel de concurs. Aşa a apărut individul cu figură sălbatică de subnutrit pe care l-am cunoscut ulterior ca fiind Timothy Lostfound.
Reporter: Cum s-a prezentat la concurs?
Saul: L-am întrebat ce piese mai cunoscute ştie, ca să le putem cânta împreună. A zis că nu-l interesează ce cântă alţii. „Începeţi o piesă de-a voastră şi eu improvizez pe parcurs.” I-am dat drumul şi Tim a început să urle ca un posedat şi să distrugă lucrurile din jur. Oricine s-ar gândi că l-am dat afară în şuturi. Însă nu ştiu dacă o să-ţi vină sau nu să crezi, îl priveam stupefiaţi şi nu ne puteam opri din cântat. Pe la a treia piesă Tim a început să improvizeze nişte părţi vocale coerente, care au rămas aşa de atunci, însă John şi cu mine ne dădusem seama înainte de asta că el era omul care ne trebuia.
Reporter: Cum v-aţi descurcat ulterior cu el? Nu vă deranja că era mereu în centrul atenţiei, în timp ce voi, membrii fondatori, stăteaţi în umbră?
Saul: Am întâlnit oameni care ştiau pe de rost fiecare vers de pe albumele noastre, dar nu-şi puteau aminti numele meu sau pe al lui John. Privind înapoi poate părea frustrant, însă pe noi nu ne deranja absolut deloc. Era firesc ca Tim să fie mereu în faţă. Eu cel puţin mă simţeam ca unul ce a căutat mereu o cale. În Tim găsisem acea cale.
Reporter: Astăzi pari departe de ghitaristul dezlănţuit al acelor vremuri. Vreau să spun că e un contrast între cel care ardea cruci pe scenă şi ura orice avea legătură cu scara de valori unanim acceptată şi omul paşnic de acum.
Saul: Vezi tu, cum ţi-am mai spus, Tim era calea noatră ca grup. Toată acea „ideologie Nihil” despre care s-a vorbit atât nu era un program bine stabilit pe care îl urmam pas cu pas. Tim a scris nişte chestii care marcau felul său de a trăi şi pe care noi ni le-am însuşit pentru că ne permiteau să exprimăm sentimente dintre cele mai adânci. Simţeam că facem parte din ceva mare. Nu vreau să spun că eram străini de mesajul nostru distructiv şi anticreştin, ci că nu aveam un cod de reguli şi credinţe. Scopul meu a fost să eliberez energia din mine şi dacă societatea sau Biserica se opuneau, le-am combătut. Astăzi acea perioadă a trecut şi deşi nu o reneg, ba chiar sunt mândru de ea, cred că am păşit într-o altă etapă a vieţii mele.
Reporter: Te-ai gândit vreodată să te reapuci de cântat?
Saul: Îi ajut pe puştii de astăzi pentru că ştiu cum este să fii tânăr şi entuziast şi să nu te bage nimeni în seamă. Însă cu cântatul s-a isprăvit – din punctul meu de vedere, în momentul în care Tim a dispărut dintre noi, rock-ul a murit.
*
Din însemnările lui Timothy Lostfound:
„Viaţa înseamnă a trăi la modul absolut. Toate convenţiile, toate micile mofturi cu care ne înconjurăm nu sunt decât negare a vieţii. Binele şi răul mă îngrădesc şi nu vreau să ţin seama de ele pentru că vreau să pătrund în adâncul a tot ceea ce îmi oferă lumea, vreau să distrug fiecare barieră care se înfăţişează sub forma unui obiect, a unui sentiment, a unui om. Dincolo de acestea se află esenţa. Natura îmi creează cele mai puternice, cele mai violente emoţii. Mă face să mă simt stăpân peste ea şi în acelaşi timp pierdut, contopit în ea. Chemarea întunecată a pădurii şi a râurilor, a frunzelor şoptind parcă incantaţii senzuale, toate spunându-mi să mă pierd în ele, să mă contopesc cu ele, ca să mă regăsesc – absolutul a primit nenumărate forme şi chipuri, dar de fapt absolutul este... nimic. NIHIL – nimicul cu care mă voi uni.”
*
Familia lui Timothy Lostfound este una absolut obişnuită, cum se întâlnesc sute în oraşul Veren şi în împrejurimi. Tatăl său, un om cumsecade, a trăit toată viaţa din prelucrarea lemnului din pădurile care acoperă aceste pământuri. La comemorarea lui Tim s-a mărginit să spună că este îndurerat, însă pentru el acest fiu a murit demult. James, unul dintre fraţii excentricului muzician moşteneşte astăzi îndeletnicirea tatălui său. El îşi aminteşte bine perioada când Tim s-a rupt de familie.
James Lostfound:
„Era ce am putea numi un rebel încă de foarte tânăr. Mama şi tata credeau că o să-i treacă cu timpul. Chiar şi după ce începuse să cânte mai trecea uneori pe acasă, la masă. Însă cu tata nu schimba aproape nici o vorbă, chiar dacă atunci când venea nu făcea ce făcea pe scenă sau în public. Dar avea ieşirile alea ciudate. Odată a luat o bucată de carne şi a început să se mânjească pe faţă, pe trup. De atunci, tata a zis că nu mai e fiul lui şi nu mai are ce căuta la noi în casă. Eu ce pot să spun – situaţia era neplăcută... El era fratele meu, ei părinţii mei. Pe de altă parte nu eram de acord cu ce făcea. De la un moment dat nu l-am mai văzut aproape deloc. Dar de certat, noi doi nu ne-am certat.”
*
Fragment din articolul „False modele” al lui Lars Erikson, profesor de filosofie la Universitatea din Veren
„În goana lor după modele, după ‘icoane’ care să le slujească de reper, tinerii nu au decât un singur criteriu: ca cel care le este model să fie în chip esenţial diferit de tot ce le oferă societatea şi lumea în general. Este de altfel unul dintre cele mai vechi criterii şi o constantă în istoria religiilor. Totdeauna idolul, divinitatea, este diferită de adoratori şi de tot ce le este propriu, aparţine unei alte ordini, evident transcendentă. În acest context se poate explica entuziasmul generat de apariţiile lui Timothy Lostfound şi ale grupului rock Nihil. Însă ne aflăm în faţa unei mistificări, a unui fals model. Pentru că, departe de a fi diferit în esenţă de lumea în care trăieşte, Timothy Lostfound este doar o expresie radicală, însă nu mai puţin proprie a acestei lumi.
(...)’Filosofia’ sa îmbină reminiscenţe nietzscheene cu frustrările unui adolescent întârziat ce trăieşte în mijlocul unei societăţi fără îndoială rigide. Lostfound afirmă că vrea să cunoască lucrurile în profunzime, însă nu face de fapt decât să le zgârie la suprafaţă. Pentru că adâncul lucrurilor nu se dezvăluie prin brutalizarea lor în încercarea de a rupe anumite bariere, ci prin înţelegerea şi însuşirea lor, prin înglobarea în universul propriei cunoaşteri. Nu ştiu dacă Timothy Lostfound are cu adevărat ceva de spus. Ceea ce ştiu e că el nu e model, nu e ‚icoană’, ci doar o faţetă a realităţii, de multe ori superficială, de multe ori artificială. Cred că dacă suntem preocupaţi de ‘lucrurile importante’ despre care acest individ vorbeşte cu atâta emfază, cel mai bun lucru este să îl ignorăm.”
*
Anul trecut, pe data de 5 decembrie, la cinci ani după primul concert Nihil, Timothy Lostfound a fost găsit mort în apartamentul său de către un prieten, care a aranjat lucrurile în aşa fel încât a doua zi să aibă loc înmormântarea. Cu doar două săptămâni înainte, revista „Black and Blue” publica un interviu cu Tim, realizat de James Layper. Ultimele cuvinte ale dispărutului au fost percepute de mulţi ca testamentul său.
Interviul din numărul apărut pe 21 noiembrie al revistei „Black and Blue”
James Layper: De unde obsesia crescândă pentru nimic, prezentă în versuri, în declaraţii, în atitudine?
Timothy Lostfound: După cum am scris, cred că toate cele ce ne înconjoară nu sunt decât măşti ale unei realităţi mai profunde. În spatele lor se află absolutul, care odată eliberat de ele nu poate fi decât nimicul.
J. L.: Adică non-existenţa? Un fel de nirvana?
T. L.: N-am nimic de-a face cu nirvana şi alte idei falsificate care sunt la modă în lumea asta imbecilă. Absolutul nu este nici existenţă, nici non-existenţă. Sau, dacă vrei, este amândouă.
J.L.: Ce reacţii speri să provoci în oameni?
T. L.: În general, acceptarea unei realităţi mult mai largi decât cea în care trăiesc. Mai largi şi adesea mult mai înfricoşătoare. Dar eu găsesc şi în această spaimă frumosul.
J. L.: Ce anume e înfricoşător?
T. L.: De pildă, când te întorci acasă într-o seară friguroasă, visezi la patul cald şi la focul din sobă. Când viaţa îţi e sugrumată de nedreptăţi, îţi găseşti sprijin în iubirea familiei şi în iubirea lui Dumnezeu. Dar eu mă întreb – dacă toate astea nu există? Dacă acasă în loc de căldură te aşteaptă o inundaţie, familia ta e moartă, iar Dumnezeul tău nu e decât o minciună? Şi consider că numai faptul că am putut gândi aceste lucruri dovedeşte că ele sunt adevărate, pentru că nu există diferenţă între gând şi realitate. Aşa că nu am nevoie să ajung acasă ca să ştiu că acolo nu mă aşteaptă decât întuneric şi moarte. Asta încerc să sugerez.
J. L.: Dacă pornim de la această concepţie putem însă la fel de bine să spunem că există căldură, iubire şi Dumnezeu, pentru că aşa gândim uneori...
T. L.: Exact! Eu gândesc că Dumnezeu e o minciună şi de aceea e o minciună. Mai târziu gândesc că există, iar asta înseamnă că există cu adevărat. Pentru mine nu e nici o contradicţie.
J. L.: Înseamnă că poţi găsi adevăr în toate credinţele oamenilor.
T. L.: Toate sunt adevărate în întregime şi toate nu sunt în acelaşi timp decât minciuni, de la cap la coadă.
J. L.: De unde vin faptele tale extreme?
T. L.: Fapte extreme... Nu sunt decât chestii obişnuite. Nu-ţi vine uneori să-i spargi faţa şefului tău, chiar şi pentru o secundă? Nu ţi-a venit niciodată să râzi la o înmormântare sau să te dai cu capul de pereţi? Singura deosebire între mine şi tine e că eu chiar fac chestiile astea. Cel puţin unele dintre ele. Cred că un lucru odată gândit e deja făcut. Dacă îmi pun în aplicare gândul e doar un impuls de moment, pentru că oricum nu schimbă nimic. Dacă distrug un tablou este o chestie pe care o pot vedea toţi, dar tabloul era distrus încă din momentul în care ideea mi-a încolţit în minte.
J. L.: Ce gândeşti despre moarte?
T. L.: Eu sunt deja mort pentru că nu există deosebire între trecut, prezent şi viitor. Mediocrităţile supravieţuiesc fragmentând o realitate care e unitară.
*
Parcă urmând un scenariu devenit obişnuinţă în viaţa atâtor personalităţi publice controversate, moartea lui Timothy Lostfound a ridicat o mulţime de semne de întrebare. În mod surprinzător, prietenul care l-a găsit mort era medic şi se pare că este singurul care a văzut trupul neînsufleţit. Certificatul de deces consemnează stopul cardiac ca motiv al morţii, însă până astăzi se vorbeşte despre sinucidere sau despre o înscenare a morţii. Ca în cazul unor Rimbaud, Elvis Presley, Jim Morrison, dubiile nu fac decât să alimenteze legenda.
Saul Gregory, ghitarist Nihil:
„Nu mă interesează să fac săpături în privinţa lui Tim. I-am admirat şi respectat viaţa, îi respect şi moartea, chiar dacă îl voi regreta cât voi trăi. Dacă a murit de inimă, dacă s-a sinucis sau a ales să dispară, înseamnă că locul lui nu mai era aici. Oriunde ar fi, o parte din mine călătoreşte cu el.”
David Lostfound, tatăl lui Timothy:
„Sunt îndurerat de pierderea unui fiu pe care l-am iubit. Însă pentru mine el a murit încă de când a apucat-o pe calea care i-a adus faima întunecată şi pierzania.”
J. T., manager Nihil:
„Lucrurile sunt clare: Tim e mort şi îngropat! Toate pseudo-anchetele astea mi se par pierdere de timp. E destul de dureros că l-am pierdut ca să mai fie nevoie de toate speculaţiile astea stupide.”
Astăzi, la un an de când Timothy Lostfound nu mai e printre noi, ecourile trecerii sale se aud încă. Uneori prin vocea celor care l-au cunoscut cel mai bine.
James Layper, ziarist:
„Ne-a preocupat controversa atât de mult, încât am creat un mit. Ne întrebăm până astăzi dacă trăieşte sau a murit. Indiferent de asta, cred că existenţa lui este în realitatea spre care a tins mereu, în care portiţa între trecut, prezent şi viitor nu este decât o convenţie nefondată. Indiferent dacă Timothy Lostfound este viu sau mort, pentru el nu s-a schimbat nimic.”
decembrie 2002- ianuarie 2003
FRAGMENTE DESPRE NIMIC
Într-o zi de decembrie, acum şase ani, liniştea oraşului Veren a fost tulburată de concertul unui nou grup rock: Nihil. Fără să fie nici pe departe cei mai talentaţi muzicieni care au cântat pe scenele underground, membrii formaţiei erau fără îndoială cei mai zgomotoşi. În plus, aspectul vizual al show-ului a fost atât de şocant, în special prin atitudinea violentă şi autodistructivă a solistului vocal, încât ecourile nu s-au stins nici până astăzi. Însă nimeni dintre cei care au asistat la concert nu bănuia că atunci se năştea o legendă: legenda lui Timothy Lostfound.
J. T., manager al grupului Nihil:
„Ei bine, deşi în cei cinci ani de existenţă Nihil am fost aproape permanent în prezenţa lui Tim, de fiecare dată când trebuie să vorbesc despre el îmi vine greu. Era atât de... cum să spun... atât de elocvent prin tot ce făcea, încât cuvintele nu-şi mai au rostul. Avem cu toţii gânduri, principii... să le zicem o viziune a vieţii. Dar Tim îşi trăia convingerile până la cele mai extreme consecinţe. Dacă vedea într-o expoziţie un tablou care nu-i plăcea se ducea şi-l făcea praf sub ochii vizitatorilor. Şi aş putea da şi o mulţime de alte exemple. Nu exista în el nici prefăcătorie, nici diplomaţie, nici reţinere.”
James Layper, ziarist:
„Eram destul de familiarizat cu scena underground şi înainte să îl cunosc pe Tim, însă pot spune că el mi-a schimbat radical modul de înţelegere a muzicii, poate chiar a vieţii. Un interviu cu el devenea de fiecare dată o aventură, din cauză că era atât de imprevizibil. Odată, în timp ce stăteam de vorbă, la televizor a apărut primul-ministru, într-un show dulceag şi ieftin, ţinându-şi nevasta de braţ, cu copiii lângă ei. Când i-a văzut, Tim a început să urle: ‘Uite! Toţi mă frecaţi cu modul meu de viaţă! Ce aţi fi vrut, să ajung ca ăştia, care se mint pe ei în aşa hal că habar n-au cine sunt şi au pretenţia să ne îndrume pe noi. Dacă mama şi tata mi-ar fi oferit asemenea oameni drept model, i-aş fi omorât pe amândoi!’ Apoi a luat o vază şi a făcut televizorul ţăndări. În câteva rânduri a sărit să mă bată şi pe mine, iar odată chiar m-am ales cu buza spartă. Vă imaginaţi deci că între noi cu greu putea fi vorba de prietenia care se leagă uneori între ziarişti şi cei despre care scriu. Cred că între noi se născuse o relaţie de iubire/ură care a rămas neschimbată până la sfârşit.”
*
Pe parcursul scurtei sale activităţi, grupul Nihil s-a identificat într-o asemenea măsură cu Timothy Lostfound, încât desfiinţarea lui după dispariţia acestuia le-a apărut tuturor ca un lucru firesc. Astăzi, ceilalţi doi membri, Saul Gregory şi John Kenneth au renunţat complet la activitatea scenică. Primul locuieşte într-o căsuţă retrasă şi ajută din când în când la producţia unor albume underground. Pare un om cu totul schimbat, însă când vorbeşte despre anii petrecuţi în Nihil, pare transpus într-o altă vreme.
Reporter: Spune-mi cum a început totul.
Saul: Ceea ce puţină lume ştie este că la început Tim nu făcea parte din grup. John şi cu mine ne apucasem de cântat şi înregistrasem câteva piese, însă nu găsisem vocea potrivită. Aşa că am organizat un fel de concurs. Aşa a apărut individul cu figură sălbatică de subnutrit pe care l-am cunoscut ulterior ca fiind Timothy Lostfound.
Reporter: Cum s-a prezentat la concurs?
Saul: L-am întrebat ce piese mai cunoscute ştie, ca să le putem cânta împreună. A zis că nu-l interesează ce cântă alţii. „Începeţi o piesă de-a voastră şi eu improvizez pe parcurs.” I-am dat drumul şi Tim a început să urle ca un posedat şi să distrugă lucrurile din jur. Oricine s-ar gândi că l-am dat afară în şuturi. Însă nu ştiu dacă o să-ţi vină sau nu să crezi, îl priveam stupefiaţi şi nu ne puteam opri din cântat. Pe la a treia piesă Tim a început să improvizeze nişte părţi vocale coerente, care au rămas aşa de atunci, însă John şi cu mine ne dădusem seama înainte de asta că el era omul care ne trebuia.
Reporter: Cum v-aţi descurcat ulterior cu el? Nu vă deranja că era mereu în centrul atenţiei, în timp ce voi, membrii fondatori, stăteaţi în umbră?
Saul: Am întâlnit oameni care ştiau pe de rost fiecare vers de pe albumele noastre, dar nu-şi puteau aminti numele meu sau pe al lui John. Privind înapoi poate părea frustrant, însă pe noi nu ne deranja absolut deloc. Era firesc ca Tim să fie mereu în faţă. Eu cel puţin mă simţeam ca unul ce a căutat mereu o cale. În Tim găsisem acea cale.
Reporter: Astăzi pari departe de ghitaristul dezlănţuit al acelor vremuri. Vreau să spun că e un contrast între cel care ardea cruci pe scenă şi ura orice avea legătură cu scara de valori unanim acceptată şi omul paşnic de acum.
Saul: Vezi tu, cum ţi-am mai spus, Tim era calea noatră ca grup. Toată acea „ideologie Nihil” despre care s-a vorbit atât nu era un program bine stabilit pe care îl urmam pas cu pas. Tim a scris nişte chestii care marcau felul său de a trăi şi pe care noi ni le-am însuşit pentru că ne permiteau să exprimăm sentimente dintre cele mai adânci. Simţeam că facem parte din ceva mare. Nu vreau să spun că eram străini de mesajul nostru distructiv şi anticreştin, ci că nu aveam un cod de reguli şi credinţe. Scopul meu a fost să eliberez energia din mine şi dacă societatea sau Biserica se opuneau, le-am combătut. Astăzi acea perioadă a trecut şi deşi nu o reneg, ba chiar sunt mândru de ea, cred că am păşit într-o altă etapă a vieţii mele.
Reporter: Te-ai gândit vreodată să te reapuci de cântat?
Saul: Îi ajut pe puştii de astăzi pentru că ştiu cum este să fii tânăr şi entuziast şi să nu te bage nimeni în seamă. Însă cu cântatul s-a isprăvit – din punctul meu de vedere, în momentul în care Tim a dispărut dintre noi, rock-ul a murit.
*
Din însemnările lui Timothy Lostfound:
„Viaţa înseamnă a trăi la modul absolut. Toate convenţiile, toate micile mofturi cu care ne înconjurăm nu sunt decât negare a vieţii. Binele şi răul mă îngrădesc şi nu vreau să ţin seama de ele pentru că vreau să pătrund în adâncul a tot ceea ce îmi oferă lumea, vreau să distrug fiecare barieră care se înfăţişează sub forma unui obiect, a unui sentiment, a unui om. Dincolo de acestea se află esenţa. Natura îmi creează cele mai puternice, cele mai violente emoţii. Mă face să mă simt stăpân peste ea şi în acelaşi timp pierdut, contopit în ea. Chemarea întunecată a pădurii şi a râurilor, a frunzelor şoptind parcă incantaţii senzuale, toate spunându-mi să mă pierd în ele, să mă contopesc cu ele, ca să mă regăsesc – absolutul a primit nenumărate forme şi chipuri, dar de fapt absolutul este... nimic. NIHIL – nimicul cu care mă voi uni.”
*
Familia lui Timothy Lostfound este una absolut obişnuită, cum se întâlnesc sute în oraşul Veren şi în împrejurimi. Tatăl său, un om cumsecade, a trăit toată viaţa din prelucrarea lemnului din pădurile care acoperă aceste pământuri. La comemorarea lui Tim s-a mărginit să spună că este îndurerat, însă pentru el acest fiu a murit demult. James, unul dintre fraţii excentricului muzician moşteneşte astăzi îndeletnicirea tatălui său. El îşi aminteşte bine perioada când Tim s-a rupt de familie.
James Lostfound:
„Era ce am putea numi un rebel încă de foarte tânăr. Mama şi tata credeau că o să-i treacă cu timpul. Chiar şi după ce începuse să cânte mai trecea uneori pe acasă, la masă. Însă cu tata nu schimba aproape nici o vorbă, chiar dacă atunci când venea nu făcea ce făcea pe scenă sau în public. Dar avea ieşirile alea ciudate. Odată a luat o bucată de carne şi a început să se mânjească pe faţă, pe trup. De atunci, tata a zis că nu mai e fiul lui şi nu mai are ce căuta la noi în casă. Eu ce pot să spun – situaţia era neplăcută... El era fratele meu, ei părinţii mei. Pe de altă parte nu eram de acord cu ce făcea. De la un moment dat nu l-am mai văzut aproape deloc. Dar de certat, noi doi nu ne-am certat.”
*
Fragment din articolul „False modele” al lui Lars Erikson, profesor de filosofie la Universitatea din Veren
„În goana lor după modele, după ‘icoane’ care să le slujească de reper, tinerii nu au decât un singur criteriu: ca cel care le este model să fie în chip esenţial diferit de tot ce le oferă societatea şi lumea în general. Este de altfel unul dintre cele mai vechi criterii şi o constantă în istoria religiilor. Totdeauna idolul, divinitatea, este diferită de adoratori şi de tot ce le este propriu, aparţine unei alte ordini, evident transcendentă. În acest context se poate explica entuziasmul generat de apariţiile lui Timothy Lostfound şi ale grupului rock Nihil. Însă ne aflăm în faţa unei mistificări, a unui fals model. Pentru că, departe de a fi diferit în esenţă de lumea în care trăieşte, Timothy Lostfound este doar o expresie radicală, însă nu mai puţin proprie a acestei lumi.
(...)’Filosofia’ sa îmbină reminiscenţe nietzscheene cu frustrările unui adolescent întârziat ce trăieşte în mijlocul unei societăţi fără îndoială rigide. Lostfound afirmă că vrea să cunoască lucrurile în profunzime, însă nu face de fapt decât să le zgârie la suprafaţă. Pentru că adâncul lucrurilor nu se dezvăluie prin brutalizarea lor în încercarea de a rupe anumite bariere, ci prin înţelegerea şi însuşirea lor, prin înglobarea în universul propriei cunoaşteri. Nu ştiu dacă Timothy Lostfound are cu adevărat ceva de spus. Ceea ce ştiu e că el nu e model, nu e ‚icoană’, ci doar o faţetă a realităţii, de multe ori superficială, de multe ori artificială. Cred că dacă suntem preocupaţi de ‘lucrurile importante’ despre care acest individ vorbeşte cu atâta emfază, cel mai bun lucru este să îl ignorăm.”
*
Anul trecut, pe data de 5 decembrie, la cinci ani după primul concert Nihil, Timothy Lostfound a fost găsit mort în apartamentul său de către un prieten, care a aranjat lucrurile în aşa fel încât a doua zi să aibă loc înmormântarea. Cu doar două săptămâni înainte, revista „Black and Blue” publica un interviu cu Tim, realizat de James Layper. Ultimele cuvinte ale dispărutului au fost percepute de mulţi ca testamentul său.
Interviul din numărul apărut pe 21 noiembrie al revistei „Black and Blue”
James Layper: De unde obsesia crescândă pentru nimic, prezentă în versuri, în declaraţii, în atitudine?
Timothy Lostfound: După cum am scris, cred că toate cele ce ne înconjoară nu sunt decât măşti ale unei realităţi mai profunde. În spatele lor se află absolutul, care odată eliberat de ele nu poate fi decât nimicul.
J. L.: Adică non-existenţa? Un fel de nirvana?
T. L.: N-am nimic de-a face cu nirvana şi alte idei falsificate care sunt la modă în lumea asta imbecilă. Absolutul nu este nici existenţă, nici non-existenţă. Sau, dacă vrei, este amândouă.
J.L.: Ce reacţii speri să provoci în oameni?
T. L.: În general, acceptarea unei realităţi mult mai largi decât cea în care trăiesc. Mai largi şi adesea mult mai înfricoşătoare. Dar eu găsesc şi în această spaimă frumosul.
J. L.: Ce anume e înfricoşător?
T. L.: De pildă, când te întorci acasă într-o seară friguroasă, visezi la patul cald şi la focul din sobă. Când viaţa îţi e sugrumată de nedreptăţi, îţi găseşti sprijin în iubirea familiei şi în iubirea lui Dumnezeu. Dar eu mă întreb – dacă toate astea nu există? Dacă acasă în loc de căldură te aşteaptă o inundaţie, familia ta e moartă, iar Dumnezeul tău nu e decât o minciună? Şi consider că numai faptul că am putut gândi aceste lucruri dovedeşte că ele sunt adevărate, pentru că nu există diferenţă între gând şi realitate. Aşa că nu am nevoie să ajung acasă ca să ştiu că acolo nu mă aşteaptă decât întuneric şi moarte. Asta încerc să sugerez.
J. L.: Dacă pornim de la această concepţie putem însă la fel de bine să spunem că există căldură, iubire şi Dumnezeu, pentru că aşa gândim uneori...
T. L.: Exact! Eu gândesc că Dumnezeu e o minciună şi de aceea e o minciună. Mai târziu gândesc că există, iar asta înseamnă că există cu adevărat. Pentru mine nu e nici o contradicţie.
J. L.: Înseamnă că poţi găsi adevăr în toate credinţele oamenilor.
T. L.: Toate sunt adevărate în întregime şi toate nu sunt în acelaşi timp decât minciuni, de la cap la coadă.
J. L.: De unde vin faptele tale extreme?
T. L.: Fapte extreme... Nu sunt decât chestii obişnuite. Nu-ţi vine uneori să-i spargi faţa şefului tău, chiar şi pentru o secundă? Nu ţi-a venit niciodată să râzi la o înmormântare sau să te dai cu capul de pereţi? Singura deosebire între mine şi tine e că eu chiar fac chestiile astea. Cel puţin unele dintre ele. Cred că un lucru odată gândit e deja făcut. Dacă îmi pun în aplicare gândul e doar un impuls de moment, pentru că oricum nu schimbă nimic. Dacă distrug un tablou este o chestie pe care o pot vedea toţi, dar tabloul era distrus încă din momentul în care ideea mi-a încolţit în minte.
J. L.: Ce gândeşti despre moarte?
T. L.: Eu sunt deja mort pentru că nu există deosebire între trecut, prezent şi viitor. Mediocrităţile supravieţuiesc fragmentând o realitate care e unitară.
*
Parcă urmând un scenariu devenit obişnuinţă în viaţa atâtor personalităţi publice controversate, moartea lui Timothy Lostfound a ridicat o mulţime de semne de întrebare. În mod surprinzător, prietenul care l-a găsit mort era medic şi se pare că este singurul care a văzut trupul neînsufleţit. Certificatul de deces consemnează stopul cardiac ca motiv al morţii, însă până astăzi se vorbeşte despre sinucidere sau despre o înscenare a morţii. Ca în cazul unor Rimbaud, Elvis Presley, Jim Morrison, dubiile nu fac decât să alimenteze legenda.
Saul Gregory, ghitarist Nihil:
„Nu mă interesează să fac săpături în privinţa lui Tim. I-am admirat şi respectat viaţa, îi respect şi moartea, chiar dacă îl voi regreta cât voi trăi. Dacă a murit de inimă, dacă s-a sinucis sau a ales să dispară, înseamnă că locul lui nu mai era aici. Oriunde ar fi, o parte din mine călătoreşte cu el.”
David Lostfound, tatăl lui Timothy:
„Sunt îndurerat de pierderea unui fiu pe care l-am iubit. Însă pentru mine el a murit încă de când a apucat-o pe calea care i-a adus faima întunecată şi pierzania.”
J. T., manager Nihil:
„Lucrurile sunt clare: Tim e mort şi îngropat! Toate pseudo-anchetele astea mi se par pierdere de timp. E destul de dureros că l-am pierdut ca să mai fie nevoie de toate speculaţiile astea stupide.”
Astăzi, la un an de când Timothy Lostfound nu mai e printre noi, ecourile trecerii sale se aud încă. Uneori prin vocea celor care l-au cunoscut cel mai bine.
James Layper, ziarist:
„Ne-a preocupat controversa atât de mult, încât am creat un mit. Ne întrebăm până astăzi dacă trăieşte sau a murit. Indiferent de asta, cred că existenţa lui este în realitatea spre care a tins mereu, în care portiţa între trecut, prezent şi viitor nu este decât o convenţie nefondată. Indiferent dacă Timothy Lostfound este viu sau mort, pentru el nu s-a schimbat nimic.”
decembrie 2002- ianuarie 2003
Subscribe to:
Posts (Atom)