Monday, May 26, 2008

Crez poetic

În poezie îmbrac sentimentele în simboluri pentru a le face accesibile altora. Nu însă prin generalizare. Un lucru este cu atât mai universal cu cât este mai particular, căci în timp ce trăirea personală, în ciuda – sau mai degrabă datorită – unicităţii fiecăruia dintre noi, are un subtil caracter universal, generalităţile ating vag suprafaţa comună, dar în adâncime nu au ecou în nimeni.
Veşmântul simbolurilor şi al metaforelor nu e altceva decât aprofundarea trăirii printr-o intensă personalizare, cu referire directă atât la tine însuţi, poet, cât şi la eternul celălalt. Nu am putut niciodată să scriu, să compun sau să cânt pentru concepte abstracte. „Omenirea” nu-mi spune nimic,omul de lângă mine e totul: tu, eu, Hristos. Creştinismul schimbă profund percepţia poetică. Dumnezeu întrupat, devenit om, creează posibilitatea unei relaţii de tip eu-Tu, incompletă înainte, din pricina limitării noastre şi a imposibilităţii unei legături personale desăvârşite cu un Dumnezeu fundamental diferit de mine. Poezia de după Hristos accede la absolut, pentru că absolutul este acum într-o Persoană umană. Dumnezeu S-a făcut om ca mine şi, prin El, întregul univers şi ceea ce este dincolo de el îmi este aproape, este aproapele meu. Efectul asupra poeziei duce la o transformare radicală. Experienţa mea personală, exprimată în forma creaţiei poetice, devine trăire universală, pentru că eu sunt unit cu toţi ceilalţi prin chipul comun al lui Hristos din noi. Chiar şi poeţii necreştini – sau cei care nu sunt explicit creştini – de după Hristos culeg, într-o anumită măsură, roadele noii viziuni, personalistă prin excelenţă. Deformările de toate felurile, care merg de la un subiectivism bolnăvicios, cu tendinţă schizoidă – rezultat final al individualismului nefiresc prin care ne ruped de semeni - , până la uniformizările absolutizante, nu anulează izvorul personalist al oricărei poezii de după Întrupare.
Lumina aceasta caut să o conştientizez şi în ea încerc să-mi scriu poezia. Nu îmi pun niciodată problema percepţiei în sensul de accesibilitate (şi cu atât mai puţin de vandabilitate). În măsura în care am eu însumi acces la ceea ce scriu, acest criteriu e realizat. Nu cred în separarea absolută a indivizilor, de aceea poeţii care scriu neinteligibil sub pretextul unei trăiri imposibil de împărtăşit fac, după părerea mea, un efort studiat pentru a nu fi înţeleşi şi sunt de aceea artificiali. Poezia, ca orice cuvânt, are mai multe niveluri de înţelegere. Nici eu însumi nu înţeleg până la capăt tot ce scriu, însă oricine înţelege câte ceva. Şi în poezie – care este în esenţă cântec şi trăire – sensul cel mai adânc e dincolo de cuvinte. Se experimentează, nu se explică din punct de vedere conceptual. Ca rugăciunea, a cărei formă supremă e tăcerea în care vorbeşte, fără cuvinte, Dumnezeu.
Forma riguroasă a clasicismului era rodul unei ordini în plan spiritual. Romantismul introduce dezordinea şi aşa apare conflictul între o formă din ce în ce mai liberă şi una care insistă să se păstreze în tipare, dar îşi pierde treptat fondul. Astăzi refuzul formei şi cultul haosului în creaţie nu sunt decât expresii ale unui formalism feroce, ale unei ideologizări brutale a artei, ale unui avânt stupid prin care tot ce nu e recent e socotit automat desuet, depăşit, reacţionar. A te lepăda de tot ce e vechi şi constrângător poate fi necesar într-un punct al vieţii şi al creaţiei, dar a permanentiza o primenire de acest fel şi a o transforma din proces aproape organic în dogmă e o violare a naturii. Te goleşti de toate pentru a te umple de altceva. Chiar şi de unele dintre cele aruncate, integrate într-un nou sens. Golirea ca principiu de viaţă e însă fără îndoială sterilă. De aceea, în privinţa formei, refuz reţetele. Fondul o determină şi îmbinarea organică dintre cele două este singura mea preocupare.
Toată arta lumii se învârte în jurul a două teme fundamentale: iubirea şi moartea. În Hristos amândouă sunt transfigurate. Acelaşi lucru şi esenţial diferite. A iubi înseamnă moarte iar moartea aceasta este pârga nemuririi. Tot ce scriu s-ar putea rezuma la o frază, pe care o rostesc alternativ personajele dramei, dar care este posibilă doar prin Iubirea întrupată, răstignită şi înviată: te iubesc, şi de aceea nici tu, nici eu, nu vom mai muri.

Tuesday, May 20, 2008

Cât îi mai lăsăm să defileze?

Să-i oprim! Nu judecând omul, ci condamnând păcatul. Domeniul public este al tuturor, iar oraşul acesta, al meu şi al tău, întinat şi murdar, este călcat în picioare de câţiva ani şi de exhibiţionismul celor care vor să ne înveţe că anti-natura este naturală, că sub-animalicul e în firea omenească. Europa ne obligă? Poate a venit vremea să ne întrebăm dacă Europa e coagulantul care se pretinde sau forma cu faţă umană a răposatei Uniuni Sovietice. Dacă vrem să fim sclavii unui sistem impus de alţii sau să contribuim şi noi la mersul lumii. Măcar al lumii noastre.
Oraşul acesta e al meu şi al tău, al copiilor noştri. Ne lăsăm intoxicaţi de minciună şi promiscuitate? Tăcerea înseamnă aprobare. Toată lumea e liberă să se exprime? Şi noi, atunci, ce aşteptăm?! Stăm cu mâinile în sân în faţa transformării Bucureştilor în Sodoma, în timp ce poliţiştii care au depus jurământul pentru ţară şi sunt plătiţi din banii noştri ne calcă în picioare în numele dictaturii minorităţilor.
Trebuie să ne uităm, desigur, şi la noi, ca să înţelegem că marşurile acestea atrag simpatii pentru că noi nu ştim să fim modele. Desfrâul cel dintre noi, transformarea celorlalţi în jucării ale propriei plăceri, dispreţul faţă de căsătorie şi faţă de naşterea de copii au contribuit din plin la ceea ce se întâmplă astăzi. Suntem o naţiune secătuită, în care toate secăturile, de la exhibiţioniştii care ţipă până la primarii care aprobă, îşi fac de cap. Am uitat complementaritatea dintre bărbat şi femeie, iubirea conjugală, icoană a dumnezeirii, şi am transformat totul într-o caricatură în care gingăşia unui sărut se umple de noroi. Iar ei au mers mai departe. Dacă e desfrâu, n-are ce căuta pe străzi, dacă e boală, bolile se tratează, nu se exhibă cu pretenţii de normalitate.
De ani de zile, oricine spune ceva împotriva marşurilor pederastiei este identificat cu Noua Dreaptă sau Gigi Becali. E vremea poate să ne scuturăm şi de aceste etichete. Adică să facem şi noi ceva. Nu prin violenţă, ci prin rezistenţă. Sâmbătă, 24 mai, pe străzile Bucureştilor, vor mărşălui din nou homosexualii. Să spunem NU!

Monday, May 12, 2008

Revolta împotriva cărţilor necitite

Mi-i amintesc din liceu. Erau oamenii cu care te trezeai uneori alături, fără să ştii cum ajunseseră în gaşca ta, care stăteau o vreme acolo, pozau în prieteni pe viaţă, mimau împărtăşirea valorilor şi la un moment dat dispăreau aşa cum apăruseră. În tumultul adolescentin, când fiecare încerca să iasă în evidenţă şi când prin gesturi şi atitudini adesea copilăreşti încercam să ne creăm identitate şi personalitate, ei erau neutri. Şi oportunişti. Veneau cu tine dacă aveai o imagine cool, dar nu mergeau niciodată până la capăt, nici în bine nici în rău. Erau la bairame şi în bar. Dar nici nu citeau Dostoievski, nici nu se îmbătau până aproape de inconştienţă. Nici nu scriau poezii, nici nu-şi lăsau plete până pe spate. Dacă-şi tăiau blugii o făceau discret, ca să nu se observe prea uşor, dacă înjurau guvernul îl înjurau în curtea şcolii sau în faţa fetelor. Erau ei un pic rebeli, dar nu cât să se uite lumea urât la ei pe stradă. Muzica o ascultau de pe compilaţii, ca să nu obosească prea tare, erau pentru o săptămână fanii câte unei formaţii cool de la care cunoşteau pe de rost cele două piese difuzate pe MTV, şi care nu era niciodată pop şi niciodată death-metal. În discuţiile culturale tăceau prudenţi, aruncând eventual câte o vorbă doar când venea vorba despre Freud, pe care îl studiaseră îndeaproape din rubricile „Iubire, sex şi tandreţe” ale revistei „Bravo”. Păstrând proporţiile, se asemănau micului burghez descris de Hesse în „Lupul de stepă”, acela care nu merge până la capăt nici în virtute, nici în desfrâu, ci încearcă să păstreze un pseudo-echilibru ipocrit. Aşa cum i-am cunoscut, aşa i-am şi uitat...
...până de curând, când, în triumful mediocrităţii ce a pus stăpânire pe mica noastră lume, au ajuns în prim plan. Sunt peste tot, dar de cele mai multe ori în poziţii cât se poate de vizibile: jurnalişti, advertiseri, creatori de modă, DJ-i, PR-işti, ceva mai rar artişti. În general sunt caracterizaţi de colegii lor ca fiind „foarte tari” şi, neapărat, „foarte creativi”. Îi găseşti prin toate cluburile la modă – la modă nu sunt fiţele, ci un aşa-zis underground, mai conformist decât orice convenţionalism pe care mimează că l-ar combate - , la toate acţiunile non-profit ale vreunui ONG stângist, la toate lansările culturale cuprinse între „Playboy” şi „Monoloagele vaginului”, îmbrăcaţi „stylish”, cu o atitudine „trendy”, vorbind mult. Astăzi ei sunt purtători şi formatori de opinie. Sau trendsetteri, ca să fim pe înţelesul tuturor.
Am mai scris şi în alte rânduri că azi a fi rebel e la modă şi a fi paria te pune în vârful unei înalte societăţi paralele. Şi ce e mai frumos decât să lupţi în numele unor cauze nobile, lovind în tradiţii şi curente desuete, despre care oricum ştii că n-au cum să te pună în pericol, pentru că nu ripostează? (Atacurile revoluţionarilor de bodegă de la Luna Amară împotriva Bisericii sunt doar un exemplu, pe care l-am mai dat. Acum pot să cânte cu şi mai multă însufleţire şi curaj împotriva Patriarhului Teoctist, că doar omul a murit.) Când îi auzim învăţându-ne altruişti despre „un alt concept de entertainment”, „vechi bariere mentale înlăturate” sau „eliberarea creativităţii”, înţelegem că sub ochii noştri se desfăşoară o revoluţie triumfătoare. E revolta neutrilor de odinioară împotriva cărţilor pe care nu le-au citit, a muzicii pe care nu au ascultat-o, a rugăciunilor pe care nu le-au rostit. Împotriva tuturor acelor lucruri care, încă din liceu – vă amintiţi? – îi oprimau. Dacă nu au înţeles un lucru, fără îndoială acel lucru este rău. Uite că ei s-au strecurat şi au ajuns în faţă şi fără acele vechi valori cu care tot felul de retrograzi le împuie capul încă din copilărie, aşa că a venit vremea să le aruncăm şi pe acelea la gunoi. I-aţi recunoscut? Sunt cei care ne învaţă că trebuie să scoatem icoanele din şcoli, să-l reconsiderăm pe Eminescu şi să-l citim în adevărata lumină de versificator minor, şi xenofob pe deasupra, supraevaluat de propaganda comunistă, să apărăm natura şi minunatele ei plăsmuiri, cum ar fi monumentul eroilor comunişti din parcul Carol, să ne bucurăm alături de prietenii noştri gay care nu vor decât lucruri foarte fireşti, cum ar fi copiii cu doi taţi, şi, mai presus de toate, să înţelegem că noua cultură sunt ei şi că am isprăvit odată pentru totdeauna cu prejudecăţile frumosului, binelui şi adevărului. Ei sunt peste tot. În societatea civilă – care nu înţeleg nici în ruptul capului ce e şi de unde a apărut – cu modele intelectuale şi existenţiale ca Mihaela Rădulescu, şi într-o nouă elită antielitistă, promovând până la paroxism toleranţa şi fiind mai intoleranţi decât Inchiziţia cu tot cel ce-i contrazice. Ei sunt intelectualitatea despre care vorbeşte Mircea Platon, o clasă plină de orgolii şi pretenţii de sacerdoţiu laic, dar fără opere şi fără substanţă. Pentru că dincolo de norul de fum, lumini, reclame „deştepte” şi promovare agresivă nu se află nimic. Neutrii noştri sunt în mijlocul evenimentelor, organizează, mobilizează şi promovează ofensiva totală a zgomotului mult pentru nimic. Incapabili să genereze substanţă, au pus ambalajul lor găunos în centru şi l-au transformat în însuşi miezul unei culturi fără conţinut. Sunt cei care ne învaţă ce să facem, mereu prietenoşi, cu un zâmbet superior pe buze, dar pe care o singură discuţie mai bine articulată îi transformă fie în roboţi care repetă la nesfârşit aceleaşi platitudini, fie în bâlbâiţi.
Toate acestea reprezintă eşecul nostru, al fiecăruia dintre cei care pretindem că vrem o altă lume şi o altă scară de valori. Mediocrităţile nu ajung sus decât când acolo este un vid de forţă spirituală şi intelectuală. Ariditatea mea l-a propulsat în vârf pe cel de care mă plâng astăzi. Şi succesul lui demonstrează că am fost, în esenţă, la fel de superficial ca el, doar că mai puţin abil. Prin ceea ce scriu aici, nu vreau să lovesc în ei, ci mai ales în noi. Sau, dacă preferaţi, în mine. Eşti nemulţumit de ce e în jur? Pune-te la punct pe tine însuţi. Dacă nu vom produce valoare, trăire şi duh, suntem condamnaţi să rămânem nişte cârtitori fără orizont. Acum e vremea să ne trezim din somnul mulţumirii de sine şi să vedem dacă avem ceva de spus lumii. Şi atunci poate se vor trezi şi ei, sau se vor întoarce unde le e locul, adulmecând la periferia existenţei ocazia de a mai prinde şi ei o privire admirativă... măcar de dragul vremurilor vechi.