Bunicii

Ferice de cel care are bunici, care se poate bucura de cuvântul, privirea, poveştile şi căldura lor. Astăzi calendarul creştin îi prăznuieşte pe Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului. Este obiceiul ca, după o mare sărbătoare, a doua zi să fie închinată celor care au participat, alături de figura centrală, la evenimentul celebrat. Aşa se face că a doua zi după Crăciun e Soborul Maicii Domnului, a doua zi după Bobotează Soborul Sfântului Ioan Botezătorul şi, iată, a doua zi după Naşterea Maicii Domnului, pomenirea părinţilor ei. În cult, la sfârşitul fiecărei slujbe, dar şi în alte ocazii, ei sunt numiţi Sfinţii, Drepţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana. Fiica lor, Preasfânta Fecioară Maria, cel mai nobil vlăstar al omenirii, L-a născut pe Hristos, deci Iisus e Nepotul lor. Şi îmi place să mă gândesc că acesta este unul dintre darurile pe care omenirea I le face. Hristos-Dumnezeu S-a făcut Om pentru noi. Şi a coborât astfel în adâncul deznădejdii noastre, primind o fărâmă din tandreţea şi gingăşia noastră. Pentru că, începând cu Naşterea din peştera Betleemului, Dumnezeu are bunici.

Cum un mare muzician vorbeşte prost, sau avatarurile lui Johnny Răducanu

Acum vreo două zile Guns N’Roses a avut concert la Dublin, în Irlanda. Dintr-un motiv sau altul, trupa a apărut pe scenă cu o oră întârziere, în huiduielile publicului. Nici nu începuse bine piesa de deschidere şi dinspre spectatori au început să zboare sticle, lucru ce l-a făcut pe Axl Rose să ameninţe că va pleca acasă dacă acest lucru continuă. A continuat şi trupa şi-a încheiat concertul după doar câteva piese.
Îmi place foarte mult Guns N’Roses, sunt un mare admirator al lui Axl şi consider că cel mai nou album, „Chinese Democracy” este una dintre cele mai valoroase realizări ale scenei rock din ultimul deceniu. Dar în acelaşi timp sunt de părere că talentul, devotamentul faţă de propria artă şi bucuria pe care o răspândeşti prin ea nu te transformă în statuie intangibilă. Cu alte cuvinte, bunul simţ rămâne obligatoriu chiar şi atunci când eşti genial. Iar când dai dovadă de lipsă de respect faţă de alţii, e bine ca aceia să te readucă cu picioarele pe pământ. De aceea, la o primă vedere – pentru că nu ştiu totuşi exact care au fost motivele întârzierii care i-a înfuriat pe fanii irlandezi – sunt de acord cu publicul din Dublin. Axl Rose a primit ce merita.
Am evocat această întâmplare dintr-un domeniu cu care sunt familiar – muzica rock – pentru a vorbi despre o atitudine detestabilă a unuia dintre muzicienii de jazz de la noi.
Talentul lui Johnny Răducanu este incontestabil şi oricine se poate convinge de valoarea lui mergând la un concert, ascultând un album mai nou sau mai vechi. Dintr-o meteahnă a lumii muzicale de la noi, dar poate şi din alte părţi şi dintr-un orgoliu nemăsurat manifest mai ales în cercurile jazzistice, uneori lauda de sine o ia înaintea calităţii artistice. Aşa se face că maestrul Johnny Răducanu, fără îndoială o valoare, ajunge să fie considerat – şi în urma publicităţii pe care şi-o face singur – cel mai mare interpret român de jazz. Dacă e să mă întrebaţi pe mine, Harry Tavitian, ca să dau doar un exemplu, este cu cel puţin o clasă mai sus. Dar nu sunt specialist în domeniu, aşa că accept să fiu contrazis şi chiar înjurat. Dincolo de valoarea sa muzicală – incontestabilă, repet – maestrului Johnny Răducanu i s-a dus vorba şi că ar fi foarte bun de gură, mucalit şi în acelaşi timp direct, fără menajamente, un om care-ţi spune verde în faţă ce crede, fără să se teamă de interdicţii, tabu-uri şi convenţii artificiale. Toate bune şi frumoase până aici, aşa se şi cuvine să fie un spirit liber, iar unui mare artist, dacă nu i se permite totul, i se pot totuşi accepta o atitudine mai extravagantă şi un limbaj aşijderea.
Numai că într-un interviu recent din „Formula As”, Johnny Răducanu trece dincolo de barierele îngăduite şi cade în mitocănie, ireverenţă şi, dacă ar fi să judecăm prin comparaţie, prostie. Pentru că aceasta din urmă este, după cum bine spune vorba românească, rezultatul fuduliei. Concret, Johnny Răducanu spune că Gheorghe Zamfir ar fi „un bocciu”. Da, aţi citit bine, este vorba despre acel Gheorghe Zamfir pe care îl ştiţi cu toţii, naistul fabulos ale cărui CD-uri se găsesc peste tot în lume, de la magazinele din New York-ul mult-iubit de Johnny Răducanu până la oaze uitate de lume din Egipt, unde nu sunt decât câţiva beduini. Este vorba despre acel Gheorghe Zamfir care are albume de folclor armonizat de el alături de orchestra populară a lui Nicolae Botgros, una dintre cele mai valoroase din lume. Albume care, dincolo de virtuozitatea instrumentistului Zamfir beneficiază şi de talentul armonistului Zamfir, putând fi privite ca lecţii de compoziţie. Este vorba despre acelaşi om care în Canada avea la un moment dat mai multe discuri vândute decât Michael Jackson.
Sigur că notorietatea şi vânzările nu sunt indicatori infailibili ai valorii. Există o mulţime de impostori celebri, de la Dan Brown la Milli Vanilli. Spre deosebire de aceştia, Gheorghe Zamfir este apreciat atât de public cât şi de cele mai mari autorităţi în domeniul folcloristicii şi al muzicii în general. Etno-muzicologi, instrumentişti, compozitori, profesori, artişti din alte domenii decât muzica, iubitori de muzică populară sau rockeri sunt aproape unanimi în a recunoaşte aportul imens pe care Zamfir l-a avut în arta interpretativă a naiului – de altfel el a contribuit mult şi la dezvoltarea instrumentului în sine – a folclorului românesc şi a muzicii în general. Cu toate acestea, lui Johnny Răducanu nu-i place. E corect, e dreptul fiecăruia să aibă gusturile libere de orice constrângeri exterioare, şi, mai ales în calitate de muzician, poţi vedea lucruri care privirii şi auzului superficial al celorlalţi le scapă. Pot să nu-ţi placă Gheorghe Zamfir, Brahms, The Beatles sau Guns N’Roses – că tot veni vorba – şi poţi să o spui în gura mare. Nimeni nu ar trebui să te blameze. Dar de aici până la a-l face bocciu pe unul care, cel puţin în privinţa erudiţiei muzicale, îţi este superior, e o distanţă a cărei unică unitate de măsură e megalomania. E ca şi cum Dan Grigore s-ar apuca acum să spună că „oameni buni, Mozart a fost un afon”. Pentru că ceea ce surprinde e şi lipsa de argumente a lui Johnny Răducanu. Dacă ar fi explicat de ce după părerea dumnealui Gheorghe Zamfir e un interpret lipsit de valoare – cu argumente concrete, demne de ştiinţa muzicală cu care se laudă, nu printr-o simplă comparaţie cu Fănică Luca – poate, chiar fără să fim de acord, l-am fi ascultat şi am fi încercat să-i înţelegem punctul de vedere. Altfel însă, ne-am convins doar încă odată cât de repede un mare talent poate îmbrăca haina de „văcar”, pentru a folosi un termen depreciativ obişnuit în mediile muzicale.
Voi asculta şi de acum cu aceeaşi mare plăcere muzica lui Johnny Răducanu şi nu mă voi sfii să-i laud talentul şi harul. Dar maestrul ar trebui să-şi aducă aminte că nu are nimic ce să nu fi primit şi că marea artă nu trebuie să excludă o doză mică de ponderaţie. Altfel, vrând-nevrând, o să se nască în conştiinţa publicului o comparaţie nedreaptă şi, ascultându-l pe Gheorghe Zamfir, mulţi îşi vor aminti de vorbele lui Johnny Răducanu şi se vor gândi la el nu ca la un instrumentist valoros de jazz ci ca la un simplu... bocciu.