Coloana sonoră a vieţilor noastre - Body Count, "Civil War"

Anul acesta Body Count şi-a făcut încă odată apariţia, cu un album care are toate şansele să fie socotit cel mai bun din istoria trupei. Cumva grupul metal al lui Ice T a făcut parte din povestea maturizării mele, dar până acum doar prin admiraţia altora şi prin faptul că piesele se pretează excelent la un moshpit în care intrăm din ce în ce mai rar. Nu am putut privi niciodată piese ca „Body Count”, „There Goes the Neighborhood” altfel decât ca pe nişte manifeste scandate eficient, dar fără soliditatea pe care o aştept de la o trupă metal; iar „KKK Bitch” sau „Voodoo” mă făceau să râd şi cam atât – metal for fun, but not really good metal, cu alte cuvinte. Şi m-am mirat când l-am auzit pe Ice T cântând pe „Hey Joe”.  „Bloodlust” (2017) pare să mă contrazică: îmbinarea între rap şi metal a ajuns la apogeu. Riff-urile au căpătat consistenţă, Ice T rămâne acelaşi rapper pur dar, pe alocuri, pare să fi preluat ceva din furia lui Tom Araya. Tema refrenului de pe „Civil War” are un pic din riff-urile „monolitice”, simple şi apăsătoare în acelaşi timp ale lui Tony Iommi, iar intrarea în solo putea la fel de bine să figureze pe un album Slayer. Această piesă – care deschide albumul pomenit – descrie starea conflictuală din America în termeni tipici pentru Body Count / Ice T, dar reuşeşte să păstreze, la nivelul versurilor, un anumit echilibru, astfel încât un spectru mai larg de ascultători să se poată regăsi în ea. Şi, în fond, constatarea este întărită de cei doi protagonişti, altfel opuşi în crezurile lor politice: pe de o parte Ice T, susţinător al unei perspective destul de stângiste, şi invitatul său, cel care face solo-ul de chitară şi pe care îl veţi recunoaşte în vocea crainicului de la începutul pieţei: conservatorul, tradiţionalistul şi inconfundabilul Dave Mustaine.

Componenţa Body Count de pe albumul „Bloodlust”:

 Ice T – voce; Ernie C – chitară, backing vocals; Juan of the Dead – chitară ritmică, backing vocals; Vincent Price – bas, backing vocals şi voce pe o surprinzătoare preluare după Slayer; Ill Will – tobe; Sean E. Sean – sample-uri, backing vocals; Little Ice – backing vocals. Invitaţi pe câte o piesă sunt, pe lângă Dave Mustaine, Max Cavalera şi Randy Blythe de la la Lamb of God.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Procol Harum, "Grand Hotel"

    Când am ascultat pentru prima dată „Grand Hotel” mi-am amintit imediat descrierea făcută de Nicolae Steinhardt primului capitol al romanului „Întunecare”, de Cezar Petrescu. Şi de contrastul evocat între luxul ostentativ şi decadent din cazinoul constănţean şi urgia ce avea să urmeze, a Primului Război Mondial. „Urmăriţi gesturile personagiilor (...): savuraţi pe îndetele înstăritele detalii: cutia de ţigări de foi din La Havanna, paharele desigur de cristal, tacâmurile de argint, serviciul atent, discret; păstraţi mereu vie – dincolo de pata de lumină a bondoacei şi urâtei, dar înfiptei şi proţăpitei clădiri (totuşi nu lipsită de fast şi de un sincronic stil pompos) şi a terasei de absolută, indiscutabilă şi biruitoare frumuseţe – prezenţa mării, a navelor, a tainei, a nelimitatei catifelate nopţi, a cadenţei valurilor care şi aici, cu mai dârză constantă furie, izbesc stânca sfărâmându-se; încercaţi senzaţia aceea de prea plin, de fericire prea sigură şi calmă pentru a nu stârni zavistia unor zei pizmaşi; înduioşaţi-vă niţel asupra unui spectacol fără de elemente afective şi înălţătoare, prea încărcat poate de truculenţă şi exprimând simpla melancolie a huzurului; dar ridicaţi-vă deasupra judecăţilor valorice şi lăsaţi-vă răpiţi numai de fermecatul fel în care autorul îşi contemplă făpturile în aceste ultime clipe consacrate unor vremelnice plăceri, înainte de a le azvârli în foc, în hârtoape, viroage, coclauri şi pârjol şi de a le împroşca din belşug cu sânge şi noroi; cedaţi o clipă instinctului compătimirii celor ce vor urma şi al participării la bucuria ce este acum; bucuraţi-vă de bucuria, biata bucurie a celorlalţi (...). (...) Viaţa, oprită zice-s-ar, sfidează cu mărunta, ridicola (dar şi stăruitoarea) ei încercarea de a fi fericită aspra soartă înscrisă în mersul stelelor atât de palide în comparaţie cu lampadarele electrice ale somptuosului, vulgarului, încrezătorului în sine cazino.” (N. Steinhardt, Cezar Petrescu, Întunecare, în Între viaţă şi cărţi, Mănăstirea Rohia / Polirom 2010).

     Aerul acesta, melancolic şi amăgitor deopotrivă, dar conştient parcă în profunzime de caracterul său volatil – „deşertăciunea deşertăciunilor” – se simte şi în cântecul pianistului şi solistului vocal Gary Brooker (muzica) şi al textierului Keith Reid (versurile). Interesant este că celui dintâi melodia tristă şi orchestraţia somptuoasă îi amintesc de restaurantele din Europa de Est de la începutul anilor 1970. Acolo, în ciuda atmosferei apăsătoare şi a sărăciei, „încă mai aveau orchestre şi cvartete de coarde în holurile hotelurilor, unde chelnerii te aşteptau în frac şi cu papion”. De aici poate şi aluzia muzicală la „Ochi negri”, strecurată printre ritmurile de dans elegant şi solo-uri de chitară atât de „seventies rock”. Lansat într-un an fantastic pentru rock (1973), care a văzut apariţia unor albume ca „Dark Side of the Moon” (Pink Floyd), „Quadrophenia” (The Who), „Queen” (Queen), etc., „Grand Hotel” se ridică la nivelul artei celor sus-menţionaţi şi rămâne o mostră de rafinament muzical şi echilibru rar atins între eleganţa clasică şi exuberanţa rock-ului progresiv al acelor vremuri.  

Tonight we sleep on silken sheets.

We drink fine wine, and eat rare meats.

On Carousel and gambling stake

Our fortunes speed, and dissipate.

It’s candle light and chandelier,

It’s silver plate and crystal clear,

It’s serenade and Sarabande.

The nights we stay at Hotel Grande.

Tonight we dine at Hotel Ritz.

(A golden dish with every wish).

It’s mirrored walls, and velvet drapes,

Dry champagne and bursting grapes,

Dover sole, and Oeufs Mornay,

Profiteroles and Peach Flambe.

The waiters dance on finger tips

The nights we dine at Hotel Ritz.

One more toast to greet the morn

The wine and dine have danced till dawn,

Where’s my Continental Bride?

We’ll Continental slip and slide.

An early morning pinch and bite –

(These French girls always like to fight),

It’s serenade and Sarabande.

The nights we stay at Hotel Grande.

 

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Iggy Pop, "Gardenia"

Poet şi fanfaron, veşnic paria şi superstar, Iggy Pop reuşeşte să treacă peste ani cu o nonşalanţă care-i vine tocmai din faptul că nu-şi găseşte locul nicăieri şi în nicio vreme. Adolescentul frustrat şi căzut în dependenţa de droguri în aşa măsură încât nu a ezitat să vândă pe mai nimic geaca idolului său, Jim Morrison, s-a maturizat dar nu s-a adaptat. Aşa că o „depresie post-pop” nu este decât mersul firesc al creaţiei sale. Albumul din 2016, „Post Pop Depression”, a fost compus alături de Josh Homme, chitaristul, solistul vocal şi principalul compozitor al formaţiei Queens of the Stone Age, cel care s-a ocupat şi de producţie. Homme cântă aici la bas, chitară, clape şi voce secundară,  colegul lui de trupă Dean Fertita se ocupă de bas, chitară şi pian, iar la tobe şi instrumente de percuţie este Matt Helder de la Arctic Monkeys.

„Gardenia” este unul dintre acele cântece în care simplitatea clară a structurii se îmbină cu dozajul perfect care-l întipăreşte imediat în memorie. Strofa se sprijină pe bas şi pe armoniile chitarei, adesea în contratimp, iar refrenul creează o senzaţie cvasi-hipnotică prin chitara „tremurată”. Structurii clasice i se adaugă la un moment dat un bridge în crescendo, cu versurile recitate, ca o completare a strofei ceva mai austere melodic şi scoţând în evidenţă melodia dulce-melancolică a refrenului. Pe scurt, frustrarea şi melancolia versurilor, punk şi visătoare în alternanţă, sunt redate perfect de compoziţia aproape minimalistă. Bântuit de moartea lui David Bowie, Iggy Pop îşi reafirmă prezenţa, fără scuze, fără să cerşească bunăvoinţă, gata să-şi spună povestea în versuri stranii şi învăluitoare, dar şi să scuipe nişte cioburi în faţa oricărei agresiuni.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Fairuz, "Agni Parthene" în arabă

Acum mai multă vreme v-am propus aici o variantă a cântării „Agni Parthene”, scrisă de Sfântul Nectarie al Eghinei, cântată de monahii ruşi de la mănăstirea Valaam. Astăzi ascultăm aceeaşi lucrare muzicală şi duhovnicească în arabă, cântată de Fairuz (Fairouz, Feyrouz, Fayrouz), una dintre cele mai cunoscute artiste din lumea arabă, controversată şi admirată în egală măsură. Fairuz  este libaneză, botezată în Biserica pre-calcedoniană a Siriei şi trecută ulterior în rândurile Bisericii Ortodoxe. Dincolo de cariera ei foarte bogată, ce include concerte, turnee, musical-uri, piese de teatru, Fairuz şi-a dedicat timp şi muzicii bisericeşti. Fie această cântare în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu un imn de slavă pentru Maica Luminii, care întru Adormirea ei nu ne-a părăsit.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Metallica (feat. Dave Lombardo), "Battery / The Four Horsemen" (live)

Sigur că-l iubesc pe Lars Ulrich. Fără el Metallica ar fi fost probail o trupă la fel de cunoscută ca Diamond Head. Iar Mike Portnoy a spus pe bună dreptate că, deşi marii baterişti nu-l apreciază, Lars a reuşit să se impună ca unul dintre cei mai importanţi inventatori de sunet. Dar nu mă deranjează câtuşi de puţin să-l văd pe frontmanul meu metal preferat cântând alături de un baterist adevărat – cel mai bun al generaţiei lui, dacă mă întrebaţi pe mine. Aşa că, fără alte comentarii, Metallica featuring Dave...

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Soulfly (cu Sean Lennon), "Son Song"

Max Cavalera: „Am mers cu Sean la a doua mea casă, la munte, şi am scris cântecul. Riff-ul principal este al lui Sean: este un riff melodios, în stilul Beatles (mai degrabă o întâlnire între Beatles şi Black Sabbath, cu nota aparte dată de măsurile alternative – nota mea, PSG). Eu am venit cu al doilea riff şi le-am îmbinat. El a cântat la clape la sfârşitul cântecului, foarte frumos.

     Producătorul albumului Primitive, Toby Wright – care lucrase cu Alice in Chains, Ozzy şi Metallica – trecea printr-un divorţ urât pe atunci, şi a trebuit să ia avionul spre casă în weekendul în care am înregistrat ‚Son Song’, aşa că până la urmă Sean a produs cântecul. A preluat cu totul pupitrul de mixaj şi ştia foarte exact ce face. Sean a vrut să numim cântecul ‚Stardust’, însă m-am gândit, ‚Nu-i putem spune aşa’.

     Versurile de la ‚Son Song’ sunt despre faptul că ne-am pierdut taţii. Totdeauna îmi dorisem să scriu un cântec despre tatăl meu, deci când s-a ivit ocazia să o fac cu cineva ca Sean Lennon, am ştiut că mai bine nu avea cum să fie. I s-a întâmplat acelaşi lucru când era mic. Amândoi ne-am pierdut taţii. El avea cinci ani, eu nouă.”

Sean Lennon: „Între mine şi Max se crease un fel de legătură prin aceea că ne pierduserăm taţii la o vârstă fragedă. Cred că lucrul acesta s-a auzit cumva pe înregistrare. Îmi amintesc că am făcut împreună un riff care alterna între 7/8 şi 6/8 (ceea ce îi dă caracterul vioi, aproape instabil ritmic, şi contrastul între ritmul ternar, mai dansant, „feminin”, şi cel binar – nota mea, PSG), iar apoi Max a venit cu un riff foarte agăţător pentru refren. Îmi amintesc că am cântat la orgă Rhodes pe outro.

     Dintre toate cântecele la care am lucrat, cele mai multe reacţii pozitive le primesc la ‚Son Song’. Mereu vine lume la mine pe stradă şi îmi vorbeşte despre această piesă. De foarte multe ori sunt oameni care în mod normal nu-mi ascultă muzica, şi asta mi se pare mişto.

     Max este un tip foarte rar de artist. Este cu adevărat deschis spre dezvoltarea sunetului propriu. Când are colaborări, nu o face doar de dragul noutăţii – chiar e deschis spre comunicare şi schimb de idei. Cei mai mulţi artişti sunt prea nesiguri pentru aşa ceva. M-am simţit extraordinar cât am lucrat cu Soulfly şi aş face-o oricând din nou.”

„Son Song” apare pe al doilea album Soulfy, „Primitive”, lansat pe 26 septembrie 2000 în componenţa: Max Cavalera (voce, chitară ritmică, berimbau), Marcelo D. Rapp (bas, percuţie, tobe), Mikey Doling (chitară), Joe Nuñez (tobe, percuţie). Citatele din Max Cavalera şi Sean Lennon sunt luate din cartea Max Cavalera, with Joel McIver, My Bloody Roots: From Sepultura to Soulfy and Beyond, publicată în 2014. Observaţiile din paranteză, după cum este precizat, îmi aparţin.

 One, two, three, four.

Sometimes I don't want to face life.
Sometimes I feel empty inside.
But every moment is precious.
Everyone will turn to dust.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard, but I can't let it die.
Turn my head up, looking at the stars.
So many years, I still wonder where you are.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard and I ask myself why?
Turn my head up, looking at the sun.
Waited so long, it's time to move on.

Move on.

Look at the sun, look at the sky.
Another day, another sign.
Every moment is precious.
Everything will turn to dust.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard, but I can't let it die.
Turn my head up, looking at the stars.
So many years, I still wonder where you are.

Dust myself up and I scream at the sky.
It's been so hard and I ask myself why?
So much pain pouring from inside.
Above me I feel the spirit fly.

Every moment is precious.
Everything will turn to dust.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Guns N' Roses, "Riad n' the Bedouins"

Acea energie crudă care a făcut din „Appetite for Destruction” un album de debut legendar se regăseşte după mai bine de două decenii pe un disc pe cât de variat, pe atât de subestimat. „Riad N’ the Bedouins” este una dintre piesele mai „tradiţionale” de pe „Chinese Democracy” (2008), în care se recunosc lesne şi cei care au rămas oarecum încremeniţi în proiectul sonor al anilor 1980-1990. Dar furia aproape punk-rock s-a îmbogăţit cu o experienţă muzicală ce duce compoziţia la un nivel superior. Riff-urile sunt foarte dure şi rapide, vocea menţine registrul melodios-ţipător acut de la un capăt la altul, cu o aluzie la „Immigrant Song” al lui Led Zeppelin pe partea onomatopeică. Fluxul verbal aproape neîntrerupt al vocii este contrabalansat de chitara sacadată de pe refren, iar micile artificii sonore completează fiecare stop sau crescendo, ca de altfel pe tot acest album remarcabil. Solo-ul de chitară este la rândul său în ton cu atitudinea zeflemitoare în still rock’n’roll a întregului cântec, iar tehnica unor Buckethead, „Bumblefoot” sau Robin Finck fac din riff-ul de după ultimul refren mult mai mult decât o simplă „umplutură” – este o piatră cioplită cu măiestrie într-un mini-edificiu sonor fără cusur, în ciuda caracterului frust şi monocolor.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Slayer, "Angel of Death" (live)

De ce iubesc unii oameni Slayer? De ce detestă unii oameni Slayer? Răspunsul cel mai sintetic este cântecul de mai jos. Cu versurile, schimbările de ritm, chitarele "gemene" şi solo-urile demente.

Călin Torsan, "Plasterca"

Ce legătură este între moartea unui iepure de casă şi o călătorie eşuată într-o ţară imaginară, un fel de insulă din ziua de ieri, izvorâtă din mintea zglobie a unui copil şi conversaţiile cu un tată sensibil şi dezabuzat? Dar între o slujbă fără strălucire şi transformarea metempsihotică, din scriitor al începutului de secol XXI în Arghezi? Ei bine, dacă tot am ajuns la poetul din Mărţişor, cred că, în subtext, subiectul romanului „Plasterca” de Călin Torsan este „jocul de-a ceva ciudat”. Moartea. Şi curgerea uniformă şi devoratoare de speranţe a timpului care duce invariabil spre ea. Dacă „dezbraci” naraţiunea de adaosurile cvasi-fantastice, te trezeşti în faţa unei imagini obişnuite de viaţă: un bărbat trăieşte într-o căsnicie funcţională (în termeni convenţionali, cel puţin, pentru că nu aflăm nimic despre cei doi, dincolo de gesturile obişnuite ale cotidianului), are o slujbă oarecare, un tată bătrân, o mamă moartă şi o fetiţă bine crescută, care îşi trăieşte farmecul frivol al copilăriei, adaptându-se din mers la eventualele disonanţe. Este de fapt alăturarea a două lumi – a adultului şi a copilului – dintre care una tinde evident să o înghită pe cealaltă, către care priveşte înapoi cu nostalgie. Personajul autobiografic al lui Călin Torsan pare să-şi fi tocit toate iluziile, iar durerea acestei pierderi e amplificată de o capacitate de observaţie acută: culorile naturii, înţelepciunea bătrânilor, măruntele mişcări ale frunzelor şi gesturile prevestitoare de furtună ale animalelor nu fac decât să mărturisească despre trecerea implacabilă a unui timp golit de sens. Şi din acest joc de-a v-aţi ascuns cu cuvintele creşte poetica unei scriituri postmoderne (corespondenţe cu „Nostalgia” lui Cărtărescu), definită de evadarea în locul imaginar, cu limbă, obiceiuri şi religie proprii al ţării Plasterca, ce se dovedeşte în cele din urmă la fel de amăgitoare ca viaţa din cenuşiul bucureştean. Iar întoarcerea la apartamentul de bloc pe cărarea Milenei (în fapt o banală trezire din somn şi din beţie) readuce conştiinţa dureroasă a faptului că fata trebuie pregătită pentru intrarea într-o lume de care tatăl ei încearcă să o mai ferească un pic, conştient de zădărnicia demersului.

Monologul dominat de imaginea mamei moarte – descrisă în tonuri foarte naturaliste dar, paradoxal, în acelaşi timp duioase –, cu momentele de poezie meditativă care alternează cu descrieri triviale ale mărunţişurilor vieţii de zi cu zi, este probabil bolta expresivă a romanului şi în acelaşi timp cheia ei. „Cum să clădeşti moartea cu elanul şi atributele vieţii? Cum să pictezi dumnezeii luând oamenii drept modele? Vorbim de soare, de lună, de aştri, dar pleoapele căzut-au peste sticla ochilor. Pomenim, în discuţiile noastre, de vânt, de ploaie şi ger, dar oasele uitat-au de greutatea cărnii care le-aduna laolaltă. Folosim cuvinte, dar buzele încreţite şi strânse au ferecat sufletul. Nu ştim nimic. Şi nu vom şti decât atunci când, patrulând pe fruntariu – întocmai soldaţilor care nu au cum să aleagă altfel şi care se lasă pradă crivăţului şi singurătăţii, numai pentru că aşa vrea cel care le este mai sus – vom ajunge să trecem dintr-o lume în alta, privind către acelaşi soare şi lăsând în urmă tărâmurile nimănui.”

În această lume pusă sub semnul părăsirii, cu „prea multe biserici şi prea puţini dumnezei”, cum meditează voit absurd protagonistul principal, aparenţa de dialog este de fapt doar o luptă, un joc al cuvintelor, poate tonic pentru moment, poate frumos privit din afară, dar care, în cele din urmă, nu ne arată decât că nu putem şti nimic unii despre alţii.

Mitropolitul Antonie Bloom scria undeva că omul care nu-L are pe Dumnezeu şi care îşi asumă acest lucru trăieşte cea mai sfâşietoare tragedie. Cu alte cuvinte, cel care înţelege această condiţie cu toate consecinţele ei va fi copleşit de suferinţă. Am citit în „Plasterca” lui Călin Torsan un strop din această suferinţă. Pentru cel care nu crede – şi cei mai mulţi dintre noi au momente când nu cred, chiar cei care cred – frumuseţea copleşitoare a lumii şi a vieţii se transformă într-o durere cu atât mai acută. În context apare naturală corespondenţa cu Arghezi, omul sfâşiat între atâtea tendinţe contrare şi în acelaşi timp autorul unuia dintre cele mai rafinate limbaje poetice din literatura română. Sentimentul – postmodern şi el – al lumii golite de sens sau al incapacităţii noastre de a percepe vreunul, ne striveşte permanent în conflictul iremediabil între iubirea (de mamă, de fiică, de noi înşine, de viaţă) şi jocul inevitabil căruia nu-ţi rămâne decât să-i arunci blestemul inutil, „arde-l-ar focul”.

Ultimul concert

Îmi amintesc scene disparate din anii de liceu – cumva, la mine, totul pare să pornească din acei ani. O casetă nouă, poloneză. Fără versuri. Şi ploaia de la începutul albumului. Au fost multe altele de atunci, dar ţin minte, nu foarte clar la nivel vizual, ce simţeam uneori în burtă când ascultam unele trupe, printre care şi Black Sabbath. E o legătură astăzi confuză între naşterea unei zile în apartamentul nostru din Piaţa Romană, becul din camera mea în dimineţile de iarnă, gândul la şcoală; o iubire de pe atunci, sentimentul că ascult ceva vechi, consacrat, mai respectabil într-un fel decât Slayer, Metallica sau Iron Maiden – peisajul meu muzical cotidian – şi totuşi la fel de familiar, la fel de al meu. Trei note, apoi trei acorduri construite pe ele... „oh, no, no, please, God help me!” DOOOONG.... DAAAANG..... DOOOONG.... Trec chiar acum în revistă discografia şi, cumva, tot primul album e cel mai prezent în memoria emoţională. Şi „tributul”, „Nativity In Black”, cu „After Forever” cântat hardcore şi atât de bine de Biohazard, şi iar crâmpeie de amintire, baticul pe care o rugasem pe mama să mi-l cumpere ca să i-l dau Ralucăi şi pe care, dezamăgit, l-am dăruit altcuiva. Clasa a XII-a. Revistele „Hard Rock” şi „Hard’n’Heavy” pe care le primeam din Franţa îmi aduceau interviuri cu membrii răspândiţi care-ncotro. Geezer Butler cânta cu Ozzy pe „Ozzmosis”, dar spunea că i se pare că albumul e foarte soft, „un fel de tribut Beatles”, aşa că venea cu proiectul lui, G//Z/R, cu Burton C. Bell de la Fear Factory la voce şi piesa pe care am ascultat-o probabil de cel mult două ori, dar din care îmi amintesc şi acum un crâmpei de refren, „time to give up the ghost”. Şi m-am uitat o vreme la „Perry Mason” doar pentru că îmi plăcea cântecul lui Ozzy. Şi iarăşi ascultam tributul. „Sabotage” e un album care parcă a curs în mine la vremea lui, cred că eram la Bacău când l-am ascultat prima dată. Ce şuvoi de imagini sonore şi vizuale. Oarecum previzibil, când a murit tatăl meu am ascultat de mai multe ori „Junior Eyes”. Şi în vara lui 2016 i-am văzut, în sfârşit. Sau la sfârşit. Ceva din ei va rămâne mereu în fibra mea. Ceva de dincolo de suişuri şi coborâşuri, ceva pe care nu l-am asociat niciodată cu discurile de aur sau cu excesele. Poate o parte din puterea dată de sus de a nu te teme nici de întunericul din afară, nici de cel dinăuntru. Ceva pierdut sau risipit într-o poezie scrisă în drum spre Muntele Athos, când, în microbuz, în tăcerea nopţii, m-am trezit speriat de premierul lui Bill Ward care se auzea în surdină din casetofon. Sper că până la urmă mergem toţi în aceeaşi direcţie. Aici nu suntem decât trecători. Acum o săptămână, Black Sabbath a dat ultimul concert.

Comisia Europeană a validat o iniţiativă pentru familia tradiţională

Referendumul pentru familie din România, departe de a fi o iniţiativă extremistă sau homofobă, are corespondenţe la nivelul Uniunii Europene. Mai exact, „Mum, Dad and Kids” este o iniţiativă cetăţenească ce aşteaptă încă până la data limită, 3 aprilie, strângerea numărului necesar de semnături pentru a putea intra în discuţia forurilor superioare europene. Iniţiativa cetăţenească europeană este, conform paginii oficiale a Comisiei Europene, un fel de referendum: o propunere semnată de cel puţin UN MILION de cetăţeni poate deveni parte a politicii europene, prin apelul adresat Comisiei de a face o propunere legislativă. Cu alte cuvinte, dacă un milion de oameni – nu trei milioane, ca în România – semnează o asemenea petiţie, măsurile propuse în ea pot deveni lege comunitară. „Mud, Dad and Kids” este o iniţiativă cetăţenească validată de Comisia Europeană, care propune adoptarea de către Europa a următoarei definiţii a familiei: „căsătoria este uniunea durabilă între un bărbat şi o femeie, iar familia se bazează pe căsătorie şi / sau pe urmaşi”. Toate detaliile despre această iniţiativă pot fi găsite la adresa http://www.mumdadandkids.eu/ , unde puteţi de asemenea să semnaţi electronic în favoarea ei.

După cum se vede, iniţiativa Coaliţiei pentru Familie nu este o manifestare izolată şi retrogradă, cum încearcă să o prezinte oponenţii, ci o poziţie recunoscută şi acceptată la nivel european. Mai mult decât atât, pentru forurile superioare ale UE este nevoie de un număr de trei ori mai mic de semnături decât cele adunate în România pentru ca o asemenea iniţiativă să poată deveni propunere legislativă.

Proteste, antene şi ştiri fierbinţi: cine suntem şi cine profită

Îmi amintesc până astăzi o scenă care mi-a provocat o repulsie violentă din timpul manifestaţiilor din 2012. Mircea Badea, unul dintre cei mai slugarnici, mai vulgari şi mai netalentaţi angajaţi ai unui trust de propagandă, ajunsese în Piaţa Universităţii şi cânta: „Mai bine haimana decât trădător / Mai bine ciumpalac decât dictator”. Lăsând la o parte mica modificare de text, provocată de un apelativ lansat în acele zile de unul dintre adversarii pieţei, revolta şi tristeţea mi-au fost pricinuite de faptul în sine: un cântec, naiv în felul lui, dar purtător de speranţă, care fusese cândva imn al uneia dintre cele mai curate mişcări de protest anticomuniste din secolul trecut, ajunsese acum în gura unuia dintre cei mai virulenţi apărători ai celor împotriva cărora se ridicase, în 1990, Piaţa Universităţii. Mircea Badea nu ştia şi următoarele versuri – de unde le-ar fi ştiut?! – aşa că le repeta pe primele două, sub privirile mute şi consternate ale fotografiei de pe crucea lui Cristian Paţurcă.

Nu discutăm aici de ce ieşiseră oamenii atunci în stradă. Cert este că multe dintre nemulţumirile lor erau legitime. În acelaşi timp, câştigătorul politic al acestor mişcări era PSD. Plus asociaţii, adică Voiculescu şi tot restul reţelei. Pentru că PSD nu mai este demult un partid, ci o reţea naţională de interese şi de presiune, care are şi o aripă politică. În politică, ba sunt unii în prim-plan, ba alţii. Cândva la butoane a fost Hrebenciuc, iar lider-purtător de cuvânt Năstase, mai târziu locul celui din urmă a fost luat de Ponta, acum amândouă poziţiile sunt ocupate de Liviu Dragnea. La vârf şi la vedere, în aripa politică, au uneori loc lupte, unii oameni sunt înlăturaţi, se schimbă figurile publice. Dar în reţea rămân cu toţii, pentru că, dincolo de orgolii şi ambiţii politice, stau interesele care îi leagă ca pe numeroasele iţe ale pânzei de păianjen. Iar Antena 3 a fost permanent instrumentul odios de propagandă al reţelei. Minciuni făţişe, exagerări, linşaje publice şi, mai presus de toate, osanalele înălţate permanent propriilor ocrotitori şi finanţatori. Aşa s-a transformat un securist-profitor în „dom’ profesor”, martir suprem al noii persecuţii politice. Aşa a devenit Victor Ponta „salvatore della patria”, singurul apărător împotriva liftelor păgâne reprezentate de Klaus Iohannis. Şi tot aşa, atunci când strada nu a mai strigat ce voia stăpânirea, „oamenii cinstiţi”, „cetăţenii care muncesc”, „poporul” s-au transformat în „putori”, „pierde-vară”, „haimanale”... iar Mircea Badea a uitat partea cu „mai bine haimana”. Nu vorbesc despre mişcările de stradă de astăzi. Amintiţi-vă de reacţiile lui Gâdea and co. în momentul demonstraţiilor „Uniţi salvăm Roşia Montană”.

Şi acum vă rog pe voi, dragi cititori, să faceţi un efort de memorie. În 1989, oamenii s-au revoltat. Pe bună dreptate, împotriva uneia dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei României, dar şi împotriva foamei, a sărăciei, a frigului, a fricii. Ceauşescu trebuia să cadă. Bine informaţi, câţiva oameni, unii dintre ei cândva apropiaţi de cel ce stătea să se prăbuşească, au încurajat mişcările de stradă – născute, repet, din cea mai firească şi mai legitimă revoltă – au creat diversiuni, au lansat zvonuri false care au dus la morţi reali şi, în cele din urmă, au confiscat revolta. Cine sunt? O ştiţi la fel de bine ca mine – cei despre care am vorbit mai sus, atunci FSN, azi PSD. Înseamnă acest lucru că revolta populară nu ar fi trebuit să aibă loc, că ar fi fost mai bine dacă Ceauşescu rămânea la putere? Nicidecum. Dar cineva a profitat de ignoranţa noastră şi ne-a confiscat revoluţia, a transformat-o în lovitură de stat. Nu întâmplător am făcut acest exerciţiu de memorie. Astăzi, cu ajutorul lui, putem fi mai puţin ignoranţi.

Ordonanţele nou-instalatului guvern sunt un abuz făţiş. Atât de brutal, încât îţi vine să te întrebi dacă oamenii ăştia sunt proşti sau chiar se cred invincibili. De pe vremea lui Năstase, care se băga nestingherit, cu picioarele, în conţinutul jurnalelor radio, n-am avut parte de atâta aroganţă. Însă, pe atunci, Năstase era cu adevărat cvasi-invincibil. Acum situaţia s-a schimbat, dar majoritatea din alegeri pare să-l fi orbit pe noul artizan al manevrelor reţelei, Liviu Dragnea. Nici măcar nu contează litera acestor hotărâri – decisiv e principiul, acela al unei domnii samavolnice. Şi de aceea reacţia străzii este justificată. Revolta este legitimă. Dar, ca şi în 1989, există cineva care aşteaptă la cotitură.

Ion Iliescu spunea, în febra lui decembrie 1989, că mişcarea era îndreptată doar împotriva unei familii dictatoriale, cea care, vă amintiţi, ar fi „întinat nobilele idealuri ale socialismului”. În timp a încercat să-şi atenueze vorbele, dar continuarea a demonstrat că a continuat să creadă nelimitat în ele. Acesta a fost şi mecanismul care a declanşat Piaţa Universităţii: nu pentru schimbarea regimului Ceauşescu cu o „democraţie originală” au murit tinerii din decembrie 1989, ci pentru o libertate care avea printre condiţiile sine quibus non „jos comunismul!”

De o asemenea conştiinţă au nevoie astăzi cei care ies în stradă. Instituţiile justiţiei transformate în instrumente de presiune politică, imixtiunea serviciilor secrete şi, ulterior, compromiterea lor, au fost fie promovate, fie sprijinite, fie pur şi simplu acceptate de „ceilalţi”. De cei care se prezintă astăzi ca alternativă, dar care nu sunt decât o altă reţea. Dincolo de ce se vede, se dă astăzi o luptă internă între instituţii şi reprezentanţi ai statului care îşi dispută controlul. Niciuna dintre cele două părţi nu are în vizor interesul naţional. Măsurile abuzive se ciocnesc şi una dintre părţi încearcă să dirijeze şi să confişte revolta legitimă a oamenilor. Nici anticorupţia ridicată la rang de unică prioritate şi pusă în practică prin călcarea în picioare a vieţii private, nici amestecul între puterile statului nu sunt alternativa la samavolnicia PSD.

Şi nici Hotnews nu este alternativa la Antena 3. Singura diferenţă între cele două este tonul civilizat, venit din partea unor ziarişti profesionişti, al site-ului de ştiri. Altfel, avem aici parte de aceleaşi relatări tendenţioase, doar cu semn opus. Şi asta nu de ieri, de azi. Tendinţa jurnaliştilor de la Hotnews este evidentă de ani de zile, chiar dacă, în mod şiret, articolele nu susţin până în pânzele albe oameni (deşi Traian Băsescu până la un punct sau Monica Macovei au fost descrişi timp de ani de zile ca apostoli ai purităţii), ci doar direcţia politică ce slujeşte perfect celei de-a doua reţele, la fel de străină de interesele româneşti ca cea dintâi. Un exemplu concret ne-a fost servit chiar zilele trecute, când Cristian Pantazi anunţa într-un editorial că măsurile guvernului Dragnea ne pun în pericol apartenenţa la UE şi NATO. Exagerarea nu este cu nimic mai prejos decât istericalele lui Badea şi Gâdea despre „dictatura” lui Băsescu. Judecaţi singuri: Uniunea Europeană încearcă să depăşească şocul provocat de Brexit şi negocierile care, dacă planurile Theresei May decurg normal, vor începe pe 9 martie. Negocieri în care partea britanică promite un Brexit dur. În acelaşi timp, noul preşedinte american, Donald Trump, lansează periodic acuzaţii la adresa liderilor europeni şi ameninţă cu schimbări majore în sistemul de cooperare politică, economică şi militară. Anul acesta urmează alegeri în mai multe state UE, cu posibilitatea ca unele dintre ele să fie câştigate de partide eurosceptice de dreapta, asimilate chiar extremei drepte. E la mintea cocoşului că, în acest context, a spune că cineva din structurile de conducere ale Uniunii se gândeşte în acest moment la excluderea României – una dintre puţinele ţări fără partide anti-europene – e pur şi simplu o minciună sfruntată. O încercare de manipulare. Sigur că există şi vor exista în continuare semne dinspre Bruxelles care atrag atenţia asupra problemei statului de drept şi a încălcării ce riscă să se nască din abuzurile actualului guvern. Dar de aici până la excludere, distanţa este imensă – cât de la o ştire obiectivă la un articol de propagandă. Asta trebuie să înţelegem: că în presă, în lumina reflectoarelor şi în clasa politică există oameni care încurajează aceste manifestaţii de stradă doar pentru a orienta lucrurile înspre reţeaua lor.

Până la urmă, omul fără interese politice, cel care nu-şi doreşte decât stropul de libertate promis, este victima unui suprem dispreţ. Dispreţul afişat de pseudo-elita urbană, susţinătoare a tehnocraţilor şi a DNA sau a partidului hipsteresc USR faţă de oamenii simpli, „ţărani”, „needucaţi”, „cocalari”. Şi dispreţul actualilor guvernanţi pentru noile generaţii, „putori”, „răgălii”, „drogaţi” şi, ei da, doar n-aţi uitat de Colectiv, „satanişti”. Din păcate, acelaşi dispreţ vine mai nou şi din partea unor platforme zise conservatoare, care au căzut în cumplita capcană a vorbelor patriotice mincinoase ale PSD şi acuză de orbire diaspora, tineretul din corporaţii – tratat ‚ la grămadă ca dispreţuitor al tradiţiilor – şi, în cele din urmă, pe protestatari. Da, este adevărat că între timp s-au săvârşit şi multe alte abuzuri, unele poate mai mari, multe de către „ceilalţi”, dar a spune că fiindcă atunci nu s-a protestat nu trebuie să se protesteze nici acum este ca şi cum ai susţine că ar trebui să lăsăm zăpada să blocheze străzile pentru că în trecut n-am strâns gunoaiele care au provocat epidemii.

În tot acest tumult, poziţia cea mai echilibrată a venit din partea Patriarhiei. Este amuzant cum, în funcţie de orientări, diferitele organe de presă au accentuat o parte sau alta a mesajului venit de la reprezentanţii Bisericii. Dar valoarea lui constă tocmai în echilibru: lupta împotriva corupţiei „trebuie continuată”, dar „nu trebuie folosită în scopuri politice partinice”. O condamnare elegantă a ambelor reţele. Şi care ar putea şi ar trebui să devină manifestul asumat al mişcărilor de stradă: împotriva abuzurilor PSD-ului şi în acelaşi timp împotriva folosirii statului de drept ca pretext pentru presiunile exercitate de o politică antinaţională care, în cele din urmă, încalcă nonşalant, când propriile interese o cer, acelaşi stat de drept în numele căruia susţine că luptă. Trebuie să ieşim în stradă cu conştiinţa curată, dar ştiind că cineva din spate ne încurajează acum pentru a profita mai târziu. Dar nu suntem, aşa cum a spus-o un lider PSD, arogant şi dispreţuitor după cum le e firea celor ca el, „poporul lui Iohannis”. Şi bine ar fi să nu uităm niciodată acest lucru şi să-l înţeleagă şi guvernanţii noştri abuzivi, şi preşedintele Klaus Iohannis însuşi.